Timpul.md

Actualitate 21 Februarie 2018 | 08:38

Cum a căutat un preot dreptate la Stalin

Părintele Onisim din Băcioi a învățat la același seminar teologic, ca și dictatorul sovietic, dar nu a găsit nicio susținere la vârsta de 76 de ani, când s-a trezit în Siberia. 

După ce Basarabia a fost ocupată de Armata Roșie, reacțiile băștinașilor au fost diferite. Unii s-au conformat fără să ezite, alții s-au împotrivit, iar ceilalți au acceptat să colaboreze cu regimul din convingere sau în schimbul unor favoruri. Una din formele de împotrivire erau scrisorile adresate instanțelor republicane, precum și conducătorului statului sovietic, Iosif Stalin. Printre basarabenii, care au avut curajul de a-i trimite dictatorului mai multe scrisori, se numără și preotul Onisim Budacov. Căutându-și dreptatea, clericul s-a adresat nu numai la Moscova, dar și oficialilor de la Chișinău, relatându-le tuturor drama prin care a trecut familia sa imediat după ocupația sovietică.

Onisim Budacov, născut în 1873, a fost feciorul preotului Gheorghe din s. Senatovca, judeţul Soroca. Și-a început studiile teologice la Seminarul din Tiflis - o instituție a Bisericii Ortodoxe Ruse, la care în 1894 a început să învețe Stalin. În ultimul an de studii, tânărul s-a transferat la Seminarul Duhovnicesc din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1893. Timp de 42 de ani (1898-1940), a fost paroh la Biserica din s. Stăuceni, însă locuia la Băcioi, în apropiere de Chișinăul, unde tatăl său, preotul Gheorghe Toma Budacov, a venit în anul 1897, pentru a conduce școala din sat și a preda religia la şcoala de fete. Sinodul din Petersburg l-a decorat pe taică-său cu Crucea Aurită şi Scufie.

După 45 de ani de activitate bisericească, în 1940, Onisim Budacov s-a pensionat, primind o pensie de 12340 de lei de la Administrația Financiară Chișinău. A văzut acești bani numai până în iulie 1944, când Basarabia a fost reocupată. Ba mai mult, autoritățile locale i-au confiscat o parte din pământuri, toată roada, mai multe tone de vin și inventarul agricol, iar, în perioada foametei organizate, nu i-au acordat împrumut pentru a-și cumpăra produse.

În două luni ale anului 1947, la Băcioi au murit 260 de oameni

Indignat de situația în care s-a pomenit, la începutul lui martie 1947, preotul Onisim Budacov a trimis o scrisoare Comitetului Executiv al Sovietului Miniştrilor din RSSM, în care descria nivelul asigurării sătenilor săi cu de-ale gurii. „Din cauza neajunsului de pâine, oamenii slăbesc continuu, li se usucă fața, picioarele și mor. Dacă în timpuri obișnuite, în sat decedează anual în jur de 100 de oameni, în anul curent, doar pe parcursul a două luni, ianuarie-februarie, au murit 260 de persoane. Reieșind din cele menționate, rog cel mai Înalt Soviet al RSSM să permiteți vânzarea cotei de produse alimentare, pentru familia mea, de 15 puduri de grâu sau făină la prețul de stat, prin intermediul cooperativei satului Băcioi”.

Răspunsul, pe care l-a primit, a fost scurt: „La cererea adresată Sovietului Miniștrilor, vă comunicăm că, pentru a primi împrumutul, urmează să vă adresați la comitetul executiv din raion”. În consecință, în 1948, conducerea sovietului sătesc Băcioi a înscris familia Budacov în lista chiaburilor, pentru care impozitele către stat se dublau...

Neavând posibilitatea de a achita noile taxe, clericul a scris multe alte cereri Sovietului Miniștrilor din RSSM, rugând să fie exclus din categoria chiaburilor. În toate cazurile, nu a primit niciun răspuns.

Deportat în Siberia la vârsta de 76 de ani

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când avea 76 de ani, părintele Onisim, împreună cu preoteasa Liza, a fost deportat în Siberia. Neputându-se împăca cu nedreptatea, el a decis să facă apel la instanța supremă acelor timpuri, Iosif Stalin. I-a scris acestuia chiar în primele luni după deportare. Văzând apoi că nu se bucură de răspuns, a mai expediat o scrisoare pe aceeași adresă. Nici de data aceasta nu a fost luat în seamă, chiar dacă, pentru bietul preot, dictatorul sovietic însemna ultima speranță.

Scrisorile erau scrise din sectorul Belaia Recika, raionul Iurghin, regiunea Tiumen. Drumul spre Siberia, în aceste misive, preotul îl descria astfel: „Împreună cu alți 17-18 gospodari din sat, am fost urcați în vagoane închise ale căii ferate și peste două săptămâni ne-au debarcat în raionul Iughinsk, regiunea Tiumen, sectorul Belaia Recika. În timpul celor două săptămâni, cât ne-am aflat în vagon, eu m-am convins că și alți consăteni deportați au aproximativ aceleași mijloace de existență ca și mine. Era și un pensionar, căruia, de asemenea, nu i se achita pensia. Ei nu au pluguri și animale de tracțiune, nu au nici grâu, nici rezerve suficiente de făină și mănâncă doar porumb. Unii au lucrat în colhoz, dar și ei au fost numiți „chiaburi”, și au fost ridicați pentru a fi deportați”.

Și-au vândut casele, ca să nu moară de foame

Autorul scrisorilor descria amănunțit condițiile grele de trai ale oamenilor, în primii ani după reinstaurarea puterii sovietice și efortul depus de către aceștia, nu pentru a acumula oarecare capital, ci pentru a supraviețui. „Foamea cumplită din iarna anului 1946 - prima jumătate a anului 1947, în rezultatul căreia în unele localități au murit până la 1/5 din populație, a sărăcit oamenii: au murit animalele domestice, păsările au fost mâncate, au fost vândute lucrurile casnice sau chiar și unele case, doar ca oamenii să nu moară de foame... La toate acestea se adăuga privarea de dreptul de proprietate asupra pământului, micșorarea terenurilor însămânțate pentru unele gospodării, interzicerea dării pământului în arendă și schimbarea de câteva ori a banilor, în perioada 1940-1948. În 1940, populația de la sate schimba o rublă pe 40 de lei; în 1944, speculanții schimbau o rublă pe 60-70 lei, iar în decembrie 1947, în timpul schimbării creditelor vechi pe cele noi, pentru o rublă erai nevoit să dai 10 ruble. La toate se mai adaugă și dezastrul, și multiple pierderi în legătură cu războiul. În ce s-au transformat vechii capitaliști după aceste schimburi? E clar că forța capitaliștilor din sate a dispărut, de cele mai multe ori definitiv”, nota slujitorul bisericii.

Experiența de viață și nivelul înalt de pregătire intelectuală, pe care le avea, i-au permis preotului Onisim Budacov să-i explice corect secretarului general al PCUS situația din RSSM. „Lupta cu chiaburii e mai ușoară decât campania de semănare, recoltare a roadei, întreținerea școlilor, a drumurilor și a altor lucruri. Atunci s-a găsit vinovatul – ne încurcă „chiaburii”. Nu contează că realmente acești chiaburi nu există, dar motiv există. Mai mult, la acești chiaburi inventați, atât autoritățile locale, cât și cele venite în sat, pot găsi în orice timp masa pusă și un pahar cu vin, pot se le folosească căruțele, boii și caii, pentru necesități personale, dar, în același timp, să le fixeze dări suplimentare și așa mai departe”, îi scria el lui Stalin.

Chiar dacă avea 76 de ani, părintele Budacov a fost trimis la tăiat pădure. „Cei de la Comendatura MAI și șefii locali se indignau de ce au fost repartizați la tăiat pădure bătrâni în vârstă de 70-80 de ani, cu o capacitate redusă de muncă. Pentru noi nici nu găseau de lucru acolo. Peste două luni, pe mine, împreună cu soția și încă pe opt persoane în vârstă, ne-au urcat în vagon și, la sfârșitul lunii septembrie, fiind însoțiți de un convoi de militari, ne-au trimis în Tiumen, după care am fost duși cu vaporul pe râurile Tura, Tabol, Irtâș și Obi până în Beriozovo. De acolo, pe râul Sociva, peste 200 de verste, ne-au adus în satul Sartînia”, menționa clericul.

„Așa nu se comportă nimeni nici cu negrii din America”

Ajuns în condiții extreme, după ce-i fusese confiscată averea agonisită pe parcursul vieții, preotul Onisim Budacov era profund indignat de comportamentul autorităților sovietice în raport cu cetățenii. De aceea, în răvașele sale către Stalin, el accentua: „Pentru ei nu contează drepturile omului la muncă și rezultatele muncii, dacă ei oricum se folosesc de vie, grădină, roada și pământul prelucrat, și de casele construite de cei pe care găsesc de cuviință să-i acuze că aduc daune statului, că exploatează munca străină, că adună bogății, cu alte cuvinte să-i declare „chiaburi”. În așa caz, deportarea în Siberia îndepărtată se face fără mari greutăți și cu succes. Este adevărat că în acest fel nimeni nu se comportă nici cu negrii din America”, atrăgea el atenția dictatorului. Dar, din păcate, multrâvnitul răspuns de la Stalin nu l-a mai primit.

În 1956, familia Budacov a fost reabilitată. Părintele a revenit în RSSM, unde, conform legislației, nu i s-au întorc averile. Pentru că nu avea copii, a fost adăpostit la Azilul de bătrâni din s. Marianca, r-nul Căușeni. Simțindu-se nedreptățit, el a mai scris atunci o scrisoare Sovietului Miniștrilor din RSSM, prin care solicită să fie scutit de porecla jignitoare de „chiabur” şi să-i fie restituită averea pe care o deținea în 1949, în s. Băcioi, judeţul Chişinău: o casă cu teren pe lângă ea, două hectare de teren arabil, un hectar de vie şi alte proprietăţi agricole. Răspunsul, care i s-a dat, a fost identic cu cele primite de toate familiile de deportați: „Referitor la cererea Dvs. cu privire la restituirea averii, Vă comunicăm că aţi fost eliberat din deportare fără dreptul de a vi se elibera averea confiscată”.

Mariana S. Țăranu,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus