De ce îşi testează Coreea de Nord armele nucleare în public şi cărui scop folosesc aceste teste

Coreea de Nord şi ecuaţia sa geopolitică. Scurt-issim

După cum ultimele luni au arătat-o, criza acută a apărut în acest an, ceea ce nu îmi aduce nici o mulţumire; o astfel de predicţie nu mi-am dorit să reuşească, dar astăzi ne aflăm într-un anumit context şi trebuie să realizăm o minimă analiză a acestuia. Au apărut atâtea opinii partizane pe această temă, încât nu are rost nici măcar să le evocăm; vom nota totuşi că adevărul fiecăruia este mai degrabă subordonat simpatiilor sale geopolitice, iar nu lucidităţii. Vom încerca, deci, în acest text să punctăm câteva chestiuni care jalonează situaţia din zona largă a peninsulei Coreene, iar viitorul ne va arăta „produsul final, ambalat” în ştiri de presă.

De ce îşi testează Coreea de Nord armele în public?

Prima întrebare – şi cea mai importantă, de altfel – este următoarea: de ce aceste teste publice ale Coreei de Nord? De regulă, testarea armamentelor se face în condiţii de secret şi fără prea mulţi martori, iar propaganda de stat foloseşte ulterior succesele după planificarea dorită. Totuşi, suprinde insistenţa cu care Pyongyang-ul/Phenian-ul face public orice test, şi mai ales frecvenţa acestora.

Cărui scop folosesc aceste teste, mai ales prin maniera lor nu doar ostentativă, ci de-a dreptul provocatoare?

Fără îndoială, orice stat are dreptul să îşi testeze propriul armament, dar cu condiţia neechivocă de a nu vătăma prin acele încercări teritoriul sau populaţia altui stat. În situaţia producerii de pierderi umane şi/sau materiale, statul lezat poate considera rezultatul verificării capacităţii letale ca fiind nu o eroare de traiectorie, ci drept act de război, răspunzând proporţional acestei calificări juridice. Din ceea ce se observă, majoritatea testelor militare nord-coreene au ca ţintă spaţiul exterior ţării, ceea ce obligă toate statele din zonă să analizeze şi ulterior să ajungă la anumite concluzii.

Şi totuşi, întrebarea fundamentală este aceasta: cui prodest? A quoi bon? Cărui scop folosesc aceste teste, mai ales prin maniera lor nu doar ostentativă, ci de-a dreptul provocatoare?

Mai întâi, ele servesc pe plan intern, după cum spuneam în textul publicat în martie. Concret, Kim Jong-Un nu este suficient de sigur de poziţia sa, iar asasinarea unchiului şi a fratelui său demonstrează acest lucru. Dacă cele două rude ar fi fost mai aproape de intenţiile geopolitice ale Chinei în zonă, după cum s-a afirmat, înseamnă că tânărul Jong Un a acţionat primul, dar nu este sigur că va putea para o eventuală intenţie fermă a Beijingului de a-l schimba. Acest aspect este evident, deoarece prin puterea sa – precum şi prin controlul economic pe care îl poate exercita la sud de rîul Yalu – China are în permanenţă oameni care îi pot fi apropiaţi în Coreea de Nord. Este în firea lucrurilor ca marile puteri, oricare ar fi ele, să aibă simpatizanţi şi chiar partizani în ţările învecinate, iar când disproporţia de forţe este atât de mare, realitatea se impune: cu siguranţă, Beijingul poate conta în momente decisive pe prudenţa deferentă faţă de China a unora dintre liderii nord-coreeni, pentru că aceştia ştiu bine că o orice progres real al ţării lor nu se poate face în absenţa cooperării cu foarte populatul vecin.

FOTO AFP KCN via KNS

Puterea lui Kim Jong-Un, în pericol?

În acelaşi timp, pe plan intern, Kim Jong-Un mai are de înfruntat alte două fenomene care îi ameninţă puterea. Mai întâi, schimbarea de generaţii în rândurile eşaloului de vârf; ne aflăm la 64 de ani de la încheierea războiului din peninsulă, ceea ce înseamnă că două generaţii şi-au epuizat potenţialul politic. În această situaţie, este clar că tânărul lider trebuie să procedeze la o întinerire a echipei sale, iar epurările pe care le-a realizat în armată au avut fără îndoială şi acest scop. Întotdeauna schimbările de putere dintre generaţii se fac cu anumite asperităţi, dar în Coreea de Nord caracterul dictatorial al statului a permis ca trecerea de la un grup aflat la putere la altul să înceapă a fi făcută mai rapid şi cu rezultate mai profunde. Totuşi, schimbarea generaţiilor aflate la putere nu s-a terminat, şi nu este exclus ca în cadrul procesului de consolidare completă a puterii şi gruparea care este astăzi puternic lovită să încerce o contralovitură, singură sau poate chiar cu un minim sprijin chinez.

Al doilea factor care îi creează probleme lui Kim Jong Un este gestionarea pătrunderii tehnologiei moderne în propria ţară. Ambiţia sa de a deveni un personaj respectat pe plan internaţional reclamă un comportament diferit, mai puţin izolat şi, în consecinţă, mai expus la noile forme de comunicare. Este foarte puţin, prin comparaţie cu lumea liberă, dar este enorm faţă de situaţia de acum 20 de ani; astăzi există tablete nord-coreene, şi viitorul va deschide foarte încet şi alte uşi. Comparaţia cu China se va impune şi mai mult, iar într-o ţară cu oameni flămânzi, cu înalţime medie mai mică cu 10 cm. faţă de sud-coreeni, cu speranţă de viaţă scăzută, fiecare creştere a opţiunilor va naşte frustrări şi mai mari, dacă nu vor fi însoţite de slăbiri ale chingilor în care poporul este astăzi strâns. Or acest proces este unul foarte periculos pentru puterea dictatorială, mai ales pe termen mediu şi lung, anume 5-10-15 ani.

Câtă vreme copiii săi nu sunt suficient de mari să poată asigura succesiunea, Kim Jong-Un nu este are gradul de certitudine asupra puterii pe care l-a avut tatăl său.

De aceea, Kim Jong-Un trebuie să dezvolte concomitent capacitatea militară a ţării şi economia; însă în Coreea de Nord economia este subordonată politicii şi plăteşte prima costurile erorilor liderilor statului. Ambele componente trebuie dezvoltate pentru securizarea poziţiei liderului în stat; în caz contrar, dintr-una din cele două direcţii va apare o lovitură care se va dovedi greu de gestionat de noua elită ce se instalează în aceşti ani. Acesta este motivul pentru care se observă la tânărul lider inclusiv un comportament diferit la fiecare test cu rachetă, el râde şi încearcă să demonstreze că este un om apropiat de popor şi de militari, dorind astfel să ofere acea imagine de om atent la toate, optimist şi care aduce doar succesul ţării pe care o conduce.

Câtă vreme copiii săi nu sunt suficient de mari să poată asigura succesiunea, Kim Jong-Un nu este are gradul de certitudine asupra puterii pe care l-a avut tatăl său. El a devenit conducătorul ţării când avea 28 de ani; însă tatăl său a preluat controlul partidului unic la 38 de ani, la 40 de ani a fost numit „conducător iubit”, ajungând să fie lider suprem la vârsta de 52 de ani, obţinând controlul total al situaţiei politice la 55 de ani. Or, la 34 de ani, securizarea poziţiei supreme într-o dictatură este foarte dificil de realizat, mai ales în contextul acestui deceniu.

Întrebarea „cui prodest?” este necesar a fi legată cu mai mult temei pe plan extern. Este normal să ne întrebăm: de ce se lansează atâtea rachete, când ar fi poate mai bine ca să se efectueze progrese, iar încercarea acestora să fie mai rară, dar cu efect mai mare pe plan imagologic. Este adevărat că de multe ori armele se testează de ziua naţională, iar pentru Coreea de Nord acest moment este 9 septembrie; cu toate acestea, frecvenţa testelor din acest an ascunde cu siguranţă altceva.

Care sunt ţintele Coreei de Nord

Nu avem date din interiorul conducerii din Pyongyang, dar nimic nu ne împiedică să facem anumite calcule şi estimări. Trei chestiuni sunt importante la o armă: forţa de lovire, direcţia în care este folosită şi scopul politic căruia utilizarea ei îi serveşte. Coreea de Nord nu a avut arme nucleare până de curând, şi nici rachete care să atingă distanţe mari. Dar, din momentul dezvoltării acestora, apare necesitatea răspunsului la celelalte două întrebări.

Mai întâi, direcţia de lovire a armelor Coreei de Nord este în principal estul, unde regăsim două ţări: Japonia şi SUA. Spre nord nu ar putea lovi decât SUA, dar pe o traiectorie mai lungă, iar spre vest nu este clar pe cine ar putea lovi; cea mai apropiată ţară este China, dar ar fi dificil de imaginat o lovitură cu o rachetă din peninsula Coreeană spre Franţa sau Marea Britanie.

Pentru a avea mai clară imaginea situaţiei geopolitice şi militare a Coreei de Nord, să notăm şi câteva cifre: distanţa dintre Pyongyang şi Tokyo este de 1.285 km; dintre Pyongyang şi Los Angeles este de 9.579 km; dintre Pyongyang şi Washington de 11.068 km; dintre Pyongyang şi Honolulu de 7.403 km, dintre Pyongyang şi Guam de 3425 km; dintre Pyongyang şi Seul – 195 km; dintre Pyongyang şi Beijing de 812 km, dintre Pyongyang şi Moscova de 6.431 km; dintre Pyongyang şi Londra de 8.687 km.

O precizare fundamentală trebuie făcută: deşi distanţa directă între Washington şi Los Angeles este de 3700 km, o lovitură din Coreea de Nord spre SUA s-ar face nu direct spre est, ci prin nord, trecând deasupra Canadei, pentru că forma planetei noastre permite o astfel de traiectorie mai rapidă.

Suprafaţa Coreei de Nord este de 120,5 mii km.p., având o populaţie de aproximativ 25,4 de mil. loc.; densitatea este de 210 loc./km.p. Repartizarea în teritoriu a populaţiei, aşa cum o arată această hartă, este una preponderent litorală, acolo concentrându-se cea mai mare parte a locuitorilor. În plus, jumătatea vestică a ţării este mult mai populată decât cealaltă parte, zona din arealul larg al capitalei fiind cea mai puternică demografic.

Această hartă a populaţiei are un rol covârşitor în situaţia unei eventual atac asupra Coreei de Nord, deoarece concentrarea loviturilor se poate face la o zonă destul de restrânsă faţă de suprafaţa ţării. Din nou, foarte important de notat este faptul că statul din peninsulă este cel mai mic deţinător de armă nucleară din Orientul îndepărtat: China, India, Pakistanul şi Rusia sunt ţări cu mari întinderi teritoriale, ceea ce le permite o dispunere mai largă a armelor proprii în teritoriu, iar în cazul unui război acele ţări au posibilitatea de a-şi apăra capitalele şi instituţiile politice fundamentale mult mai lesne decât o poate face o ţară cu doar 120,5 mii km.p.

Pyongyang-ul are suficientă minte încât să nu trimită vreo rachetă spre Beijing, pentru că din acel moment zilele regimului ar fi mai puţine decât numărul degetelor de la o mână.

Din compararea acestor date geografice, se observă că doar trei capitale sunt în raza mai apropiată de atac a armatei nord-coreene, iar ţara pe care o demonizează cel mai mult este la cel puţin 3.000 de km de Pyongyang. Cele două puncte americane mai avansate – Guam şi Hawaii – nu reprezintă însă prea mult faţă de cei aproape 9.600 km. necesar a fi străbătuţi pentru a atinge California. Ţările vest-europene nu au capacitatea militară de a se deplasa în peninsula coreeană, ceea ce face mai mult decât improbabilă lansarea vreunei rachete dinspre RPDC către aceste ţări, deşi distanţele directe sunt mai mici faţă de atingerea oraşelor din SUA. Cu siguranţă, Pyongyang-ul are suficientă minte încât să nu trimită vreo rachetă spre Beijing, pentru că din acel moment zilele regimului ar fi mai puţine decât numărul degetelor de la o mână.

De aceea, rămâne să facem acele calcule pomenite în titlu faţă de trei ţări: Japonia, SUA şi Coreea de Sud, încercând să prefigurăm posibilele consecinţe.

Coreea are – în ambele sale variante – resentimente profunde faţă de Japonia, datorită comportamentului pe care niponii l-au avut în această ţară timp de mai bine de 50 de ani. De aceea, un atac asupra acestui stat insular poate fi considerat ca mai mult decât probabil, chiar dacă nu iminent. Totuşi, fiecare zi de întârziere al efectuării loviturilor cu arme nucleare permite Tokyo-ului să se pregătească, deoarece are sufiente capacităţi tehnologice pentru a produce armament de calitate. Cu siguranţă, conducerea Japoniei se pregăteşte pentru o confruntare, care nu poate fi purtată dinspre Phyonyang decât prin intermediul rachetelor, pentru că marina coreeană nu poate executa o invazie a Ţării Soarelui-Răsare. Ca ţintă uşor de lovit ar fi marea aglomerare urbană Tokyo-Yokohama, cunoscută sub numele de Marea Zonă a Tokyo-ului, care cuprinde după estimările ONU o populaţie de 38 de mil. loc.

Totuşi, un atac asupra Japoniei produce complicaţii, deoarece această ţară este aliata SUA, care va fi obligată în cazul unei astfel de agresiuni să răspundă; în caz contrar, toată puterea americană în Asia va sucomba: aici Washington-ul nu are altă opţiune geopolitică. Să nu uităm un aspect: resentimente puternice faţă de Japonia sunt şi în China, şi mulţi cetăţeni ai Chinei ar aplauda un atac asupra vecinului mai bogat şi mai tehnologizat – să nu uităm că în 2012 au fost proteste de stradă în China contra Japoniei în 72 de oraşe. Totuşi, China înţelege mai bine care ar fi consecinţa directă a unui astfel de atac: anume, mobilizarea a două ţări cu PIB adunat de peste 23 trilioane dolari împotriva unui stat redus ca populaţie, putere financiară şi teritoriu, ceea ce în final se va termina cu distrugerea nu doar a dinastiei Kim, ci a sistemului dictatorial construit de aceasta.

Totuşi, aici trebuie observat un aspect important: un atac cu o rachetă fără încărcătură nucleară asupra Japoniei va avea efecte mai întâi economice, deoarece toate bursele din lume ar reacţiona instantaneu, iar acest lucru ar însemna instalarea din nou a unei crize economice globale mai cumplite decât aceea din 2008-2010, care nu va ierta nici o ţară. Un atac cu o rachetă nucleară ar multiplica viteza de prăbuşire a burselor şi economiilor lumii, cu rezultat unic: o recesiune mai puternică decât aceea din perioada 1929-1933, deoarece numărul ţărilor aflate la limita maximă de rezistenţă financiară este mult prea mare, fiecare continent având zeci de economii bolnave.

Toate aceste consecinţe se coroborează cu estimările din ce în ce mai prezente privind o criză economică globală care va apărea în curând, indiferent de existenţa sau nu a unui război în Asia. Europa de Est, de la un capăt la altul, indiferent de PIB/capita, ar fi măturată financiar de o astfel de criză, iar prin comparaţie, criza dintre 2008-2010 ar fi considerată în zonă drept o amintire benignă.

FOTO EPA

Câte arme nucleare are Coreea de Nord?

Lucrurile sunt destul de clare în acest sens şi din alt motiv: nu este clar cât armament disponibil a fi lansat are Coreea de Nord. Dacă ar fi doar câteva rachete, pericolele ar fi mari pentru economie, dar mai puţin pentru populaţie; dacă vor fi nucleare, atunci vor muri milioane de oameni, iar la nivel global va fi un şoc economic total. Este greu de crezut că Pyongyang-ul are suficient armament pentru un atac decisiv asupra Japoniei, dar este clar că se munceşte intens pentru creşterea capacităţilor militare. Totuşi, deoarece SUA nu are de ales în acest subiect, Coreea de Nord trebuie să se şi apere, nu doar la nivel de lider suprem, ci şi la nivel de populaţie: o victorie a la Pyrrhus nu poate fi acceptată de către echipa de conducere Kim Jong Un.

Ţara care ar câştiga cel mai mult de pe urma unui atac nord-coreean contra Japonia sau/şi SUA ar fi Coreea de Sud, iar statul care ar pierde cel mai mult, în orice variantă, ar fi China.

De fapt, această problemă a numărului de rachete disponibile este crucială şi când este vorba de atacarea SUA. Dacă Japonia are 378.000 km.p. şi o populaţie de cinci ori mai mare decât aceea a Coreei de Nord, SUA are 9,83 mil. km.p. şi 323 mil. loc., ceea ce pune o întrebare la Pyongyang: cum să ataci SUA, cu ce cantitate de armament, deoarece la o aşa suprafaţă este nevoie de sute de bombe nucleare pentru a distruge ţara. Cum este exclus să credem că vreo ţară i-ar face cadou alteia arme nucleare, rezultă că nord-coreenii trebuie să lucreze singuri, iar o lansare împotriva SUA care nu ar avea rezultate decisive ar fi urmată rapid de contralovitura americană. De fapt, aici este miza cea mare a războiului: ce atac ar executa Pyongyang-ul, unde, iar apoi ce contraatacuri ar urma. E destul de uşor de presupus că un atac executat cu câteva arme nucleare lansate în acelaşi moment contra SUA ar fi urmat de o reacţie la fel de nucleară a acestora, iar o bună parte din zona largă a capitalei nord-coreene ar fi distrusă complet.

Citiți în continuare pe adevarul.ro