Timpul.md

Editorial 5 Iulie 2013 | 15:33

Despre ce scriu poeţii din Iaşi „doamne, doamne, ce am mai râs!”

Primul lucru pe care l-aş putea spune despre poezia lui Şerban Axinte este că e o poezie situaţionistă, situaţiile de viaţă înlocuind ceea ce am putea numi, în mod tradiţional, imaginea poetică - „în gara nicolina constat că nu am decât lei moldoveneşti,/ încerc să-l conving pe taximetrist să accepte, în locul celor 7 roni,/ bomboane bucuria”. 

Nu ştim dacă şoferul a acceptat sau nu propunerea poetului, pentru că Şerban Axinte nu ne mai spune nimic despre asta, dar ştim că din această situaţie, oarecum bizară, ţâşneşte flacăra poeziei sale. Şi asta e valabil nu numai pentru prima poezie cu care se deschide volumul, dar şi pentru nenumărate alte texte din „Păpădia electrică”. Toate astea sunt adevărate, dar aş simplifica prea mult lucrurile, dacă aş reduce noutatea poeziei sale doar la aspectul ei situaţionist. Sunt multe poezii din volumul „Păpădia electrică”, apărut la Editura Casa de Pariuri Literare din Bucureşti, în care situaţionismul (când folosesc termenul nu-i am în vedere pe situaţioniştii francezi) poetic este pus în umbră de către o poezie clinică de factură minimalistă: „boala intră şi iese prin ochii ei, intră şi iese prin ochi, sublim, sublim”. Cea dintâi diferenţă faţă de literatura morbideţei e că eul liric din poezia lui Şerban Axinte nu se lamentează, nu pozează, nu acuză toată lumea, nu îşi asumă un rol de victimă. Din poezia sa de spital absentează plânsul, jalea, disperarea şi năduful. Boala putând fi chiar un foarte bun pretext pentru a te mai amuza puţin pe seama năravurilor umane: „am uitat nişte bani într-o/ carte, cartea e acum la infirmier; citeşte şi numără în gând bancnotele/ nou-nouţe”. Sau: „o femeie bătrână ne dă de pomană sarmale, cozonac şi mere, mâncăm/ veseli, mâncăm; distracţia se prelungeşte, e bine”. Una dintre cele mai bune poezii din volumul lui Şerban Axinte pe ocolite înglobează ambele dimensiuni: atât cea situaţionistă, cât şi cea clinică. Ca tehnică, este situaţionistă, dar ca fond relatează „povestea unui om suferind”, care, „după ce iese din casă”, uită că e „un om suferind”. Uită că e o figură de stil, care comunică exact contrariul, fiindcă, imediat cum se vede în stradă, acesta zice: „şi-mi dau singur la gioale,/ călcâiul drept în pulpa stângă,/ călcâiul stâng în pulpa dreaptă, până iese untul din mine”. Adică, abia în stradă îşi aminteşte de propria infirmitate, care îl încurcă să se deplaseze normal şi îl transformă într-un fel de victimă a ei: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez/ este greşită”. Linia pe care o trage poetul în acest poem e de milioane: „nu-i nimic, sunt încă tânăr,/ peste ani şi ani îmi voi dori nespus/ să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite”. Adică, poetul din nou se amuză de propria sa boală şi de perspectivele care-l aşteaptă. În loc de compătimire şi deznădejde, autoironie. În loc de scâncete, hohote de râs. Hohote de râs inteligente, fine, trădând stăpânire de sine. Hohote de râs răsună şi în alte poeme din acest volum, preschimbându-se uşor-uşor într-o mare bucurie. Într-o mare bucurie „de a te îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă”. Dar, „după ore întregi de stat în pat ca în arenă”, dispare şi această bucurie, fiind înlocuită de stupoarea „că se apropie clipa în care/ toate devin repede altceva” sau de dezabuzarea în faţa irevocabilului: „nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică”. Cu toate astea, hohotele de râs revin cu insistenţă, cu o insistenţă atât de mare, încât poetul exclamă: „doamne, doamne, ce am mai râs!” 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus