Timpul.md

Opinii & Editoriale 30 Iunie 2015 | 08:49

Dosarele deportărilor: cazul Grosu

Până în anul 2010, când împreună cu alți istorici am devenit membru al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului totalitar sovietic în R. Moldova, vedeam satul meu natal, Costuleni, la fel ca restul costulenilor: mai cu mândrie pentru oamenii care i-a dat lumii, mai cu ciudă pentru faptul cum votează, dar în esență cu bucuria de copil pentru locurile de altădată unde am crescut.

Multe s-au schimbat în percepția mea despre sat după ce am văzut dosarele comunismului. Unele găsite din întâmplare, aleatoriu, în contextul activității din Comisie, altele sugerate de colegi, iar unele le-am căutat cu insistență pentru a clarifica anumite lucruri despre care satul vorbea, dar care aveau nevoie de confirmare documentară. Pentru că un istoric nu este istoric dacă nu-și bazează convingerea sau cercetarea pe sursa primară, documentul.

Multe din felul cum sunt oamenii și satul mi s-au luminat după această incursiune în dosarele securității și ale Ministerului de Interne. Am înțeles că vorba satului rareori dă greș, iar cei care au fost cozi de topor, turnători și lepădături, așa și au crescut, iar cei care au avut de suferit s-au ridicat cu demnitate deasupra tuturor, păstrând nealterată această senzație de martiri și așteptând odată momentul când li se va face dreptate. Unii cam mult au așteptat, alții mai continuă să aștepte, iar dacă această partajare în victime, călăi, turnători și indiferenți mai răscolește satul meu, la fel ca și multe alte sate moldovenești, atunci e clar de unde vine această rezistență împotriva decomunizării la nivelul întregii țări, unde miza politică este mult mai mare.

Un sat răvășit de comunism, război și deportări

Venirea comunismului, războiul și deportările au distrus iremediabil fundamentul acestui sat de gospodari aflat pe malul Prutului, la o distanță egală de Iași și Ungheni, care dintotdeauna s-a aflat cu fața spre vechea capitală a Moldovei. Primarul satului, Rudco Andrei va fi deportat la 13 iulie 1941 în Siberia, unde va muri peste un an. Restul familiei, soția și trei copii vor fi deportaţi în 1941 în reg. Kîzîl Orda, Kazahstan, unul din copii, Alexandra, decedând acolo. Directorul școlii, Ivanov Nicolae, va fi deportat tot atunci în Siberia, decedând în drum spre locul deportării. Soția Ecaterina și cei doi copii vor fi deportați repetat, odată în 1941, apoi după ce s-au întors în 1949. Cladico Anton, fost membru al Partidului Naţional-Liberal, va fi condamnat în 1941 la 10 ani de muncă silnică și internat în lagărul din Ivdel, regiunea Sverdlovsk. Ulterior s-a întors acasă, dar va fi din nou deportat în regiunea Kîzîl Orda, Kazahstan. De această dată împreună cu soția și trei copii.

La întoarcere, autoritățile române constatau că patru familii au fost deportate, dintr-un sat ce număra atunci circa 2 000 de oameni, iar pentru clarificarea situației legate de activitățile sovietice aici, la fel ca și în restul Basarabiei, conform ordinului MAI nr. 6733/1941 și nr. 127/1941 al Prefecturii Lăpușna, transmis autorităților din plasa Nisporeni, a fost întocmit un tabel de cetățeni din Costuleni, care în perioada 1940-1941 „au lucrat contra intereselor cetățenilor și statului român”: Munteanu Spiridon – informator sovietic; Prepeliță Gheorghe – agitator și uneltitor contra statului român; Plahotniuc Andrei – președintele Sovietului Sătesc, agitator și informator; Nadahovschi Petru – informator hulind statul român; Cibotaru Teodor – uneltitor împotriva statului român; Ciocan Dumitru – informator, agitator etc., în total optsprezece persoane.
Revenirea autorităților române a radicalizat satul și atitudinile antisovietice printre oameni, mulți dintre aceștia colaborând cu autoritățile pentru identificarea persoanelor vinovate de deportări, exproprieri și atitudine abuzivă pe parcursul perioadei sovietice. Cu toate acestea, statul român n-a admis fărădelegi față de persoanele sus-numite, unii din ei având dreptul la judecată, iar alții au fost lăsați fără pedeapsă, dar sub supravegherea jandarmeriei.

Acest lucru n-a liniștit lucrurile în sat, pentru că odată cu întoarcerea frontului și revenirea autorităților sovietice în 1944, cei care au fost huliți de sat, condamnați și marginalizați au redevenit oamenii regimului comunist, iar în baza depozițiilor lor s-au întocmit mai multe liste de oameni care au colaborat cu autoritățile române și urmau a fi condamnate: Cebotari Afanasie și soția Efimia vor fi acuzaţi de „colaboraţionism” şi deportaţi în 1949 în regiunea Irkutsk. La fel s-a întâmplat cu Iasinschi Nicolae și întreaga sa familie, soția și patru copii, deportați în 1949.

Loghin Efim va fi condamnat pentru „colaborare cu regimul român” în 1945, iar familia sa, compusă din cinci membri, va fi deportată în 1949 în regiunea Irkutsk ca membri ai familiei unui „colaboraţionist”. Au urmat și alții, deportați și condamnați pentru tentative de trecere ilegală de frontieră, „culaci”, „activiști antisovietici”, în total alte 17 familii, adică circa 60 de persoane. Mulți dintre ei au murit în deportare, alții nu s-au mai întors în sat, iar cei care au revenit, la fel ca și în înalte împrejurări circumscrise timpului, fie au devenit „exemplari” și „docili”, fie s-au înstrăinat sau au fost înstrăinați, preferând o izolare.

Cazul Mihail și Ivdina Grosu

Mihail Grigore Grosu s-a născut în 1904 și era un țăran „mijlocaș” (după tiparele sovietice), cu ceva pământ și vite, care-i permiteau să întrețină cu ușurință o familie din cinci membri, trei băieți și două fete. Era considerat analfabet („negramotnîi”) și fără de partid, conform dosarului KGB, aflat la SIS până recent, dar la 23 iunie 1941, chiar a doua zi după ce trupele române treceau Prutul, s-a urcat pe clădirea Sovietului Sătesc și a rupt drapelul roșu, aruncându-l la pământ. În acest context a avut mai multe „ieșiri contrarevoluționare față de statul sovietic”. Potrivit dosarului, în primele zile ale lunii iulie 1941, Grosu ar fi anunțat autoritățile române că un anume Cladco Gheorghe ar fi fost secretarul sovietului sătesc, iar drept urmare acesta va fi arestat. Pe parcursul perioadei iunie 1941 - august 1944 „Mihail Grosu a întreținut relații cu jandarmeria română și ducea o propagandă contrarevoluționară printre locuitorii satului, enunțând viziuni defetiste contra URSS în război contra Germaniei”.



În octombrie 1944, la întoarcerea trupelor sovietice, în baza unui denunț, Mihail Grosu va fi arestat și dus inițial la Bălți, iar apoi la Chișinău, unde cu ușile închise va fi judecat. Cei care au inițiat denunțul și au fost citați ca martori în acest dosar vor fi Plahotniuc Andrei, Cladco Vasile și Ivanov Vasile, care s-au întrecut în „înflorirea” acuzațiilor, unul considerându-l pe Grosu membru al partidului țărănist, altul că „era cuzist”, că în baza informației lui Grosu a fost „anihilată o grupă de parașutiști sovietici la Prut” și multe alte fantasmagorii, care potrivit Mariei Grosu (Butnaru), fiica lui Mihail Grosu, nu aveau nici un substrat decât ura personală a celor trei indivizi. La 21 iunie 1945, Grosu va fi judecat de Tribunalul Militar al NKVD din RSSM conform articolului 54-1 „A” (la fel ca și în cazul lui Sicorschi) și condamnat la 15 ani de deportare la munci silnice în Vorkuta, cu lipsire de drepturi și confiscare de avere personală.

Istoria tragică a familiei Grosu nu s-a încheiat aici. În miezul nopții de 5-6 iulie 1949, la poarta casei s-a oprit un camion din care au coborât militari, care sub acuzația de „familie de colaboraționist și dușman al poporului”, vor încerca să deporteze întreaga familie. Mihail, feciorul mai mare, luptase pe front în armata sovietică și fusese rănit la Danzig, prin urmare a fost iertat, mai ales că și trăia aparte de restul familiei. Vera, fiica cea mare și al patrulea copil, va fugi peste garduri, ascunzându-se în sat, unde va trăi până la întoarcerea familiei în 1958. Restul familiei, soția Ivdina (Evghenia) Grosu și copiii - Ion, Gheorghe și Maria – vor fi urcați în camion și duși în regiunea Irkutsk. Cu sânge de țărancă și mamă, ar fi cerut de la un soldat apă pentru copii, iar atunci când i s-a refuzat l-a scuipat în față, fapt consemnat în foaia de deportare.
În loc de concluzii sau ce face puternic acest popor

Dintr-un anumit punct de vedere, istoria Grosănilor are un final fericit. S-au întors cu toții acasă, Mihail după 15 ani de muncă silnică la minele din Vorkuta, Ivdina cu toți copiii de la tăiatul pădurii din Irkutsk, trăind împreună până au plecat pe lumea cealaltă. Între timp, în familiile lui Ion și Gheorghe s-au mai născut și alți copii acolo, revenind acasă cu patru mai mult. Mihail Grosu a trăit toată viața în gospodăria lui, izolat de sat, fără să fi intrat în sovhoz, deși copiilor nu le-a interzis. Dădea noaptea drumul la câini și asculta Europa Liberă și Vocea Americii, dar de politică nu vorbea cu nimeni. Anii petrecuți acolo l-au învățat să-și țină limba după dinți.



Se mai cer totuși câteva precizări de nuanță pentru înțelegerea naturii diabolice a timpurilor în care au trăit. În 1955, Gheorghe Grosu, șofer-stahanovist din raionul Ciuntskii, regiunea Irkutsk, împreună cu mama sa, va scrie o scrisoare tovarășului Malenkov, președinte al Consiliului de Miniștri după moartea lui Stalin, în care cere iertare pentru toată familia, spunând că atunci când a fost deportat, la 17 ani, nu știa de activitatea politică a tatălui său, că nu răspunde pentru el. Prin urmare, „cu lacrimi în ochi se căiește și vrea să revină acasă, unde să redevină cetățean cuminte și loial Uniunii Sovietice, alături de fratele său din sat”. Scrisă într-o rusă impecabilă, fără greșeli, era clar o modă a timpului, o dorință de scăpare cu orice preț, mai ales că perioada de după Stalin era propice pentru eliberare. Organele sovietice au trimis demersul la Chișinău, unde un anume Diaur, va prelua cazul și-l va ancheta. Au fost din nou invitați cei trei martori din sat, care din nou a reiterat „poziția antisovietică a lui Mihail Grosu și activitățile criminale din perioada ocupației româno-germane”, iar sus-numitul securist Diaur conchidea că demersul Ivdinei Grosu este neîntemeiat, iar deportarea justificată. La acest fapt subscria un anume colonel Batișcev, șeful secției speciale a MAI RSSM și un anume asistent de procuror al RSSM, care a pus doar semnătură. Și așa au mai stat oamenii încă trei ani în Siberia, până au revenit acasă.

Mă întreb de multe ori cum ar trăi și arăta R. Moldova când s-ar cunoaște astfel toate istoriile celor deportați, condamnați și executați de regimul sovietic? Cu oamenii acelui sistem și urmașii lor încă mișunând prin sate și orașe, alături de noi, alături de cei pe care i-au turnat și condamnat. Lipsită de sens întrebarea, ei mai conduc încă această țară. O țară de victime, călăi, turnători și indiferenți.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus