Timpul.md

Carte 21 Mai 2012 | 05:20

Efim Tarlapan: „Boldumat’ nado...”

„Boldumati” este un calambur, format din numele de familie Bolduma şi verbul rusesc „ dumat’ - podumat’ ” - a gândi , iar nado s-ar traduce trebuie .

Deci, expresia întreagă „Podumat’ nado” ar suna pe-a noastră românească „Trebuie să ne gândim”. Ruşii o folosesc, la modul serios, atunci când urmează să se ocupe de rezolvarea unei probleme complicate. Pavel Boţu, preşedintele de pe vremuri al Uniunii Scriitorilor din Moldova Sovietică, utiliza uneori calamburul „Boldumat’ nado!” în sens ironic, peiorativ, vizând felul de a fi al poetului Ion Bolduma, care, dimpotrivă, aflat în faţa unor situaţii delicate, proceda în modul cel mai habarnic, pe negândite, rezultatul fiind de tot râsul găinilor, adică al unor confraţi şi chiar cititori, dornici de a-şi ostoi pofta de râs pe seama altora. Şi nu era defel prost acest Bolduma. De talent, ce să zic? Îi dase Cel de Sus cu vârf şi îndesat. Atât de „cu vârf” şi atât de „îndesat”, că primele grupaje de versuri, dar mai cu seamă prima sa carte, uluiseră toată obştea literară. Era un sadea Octavian Goga şi un mai puţin sadea Serghei Esenin... Cu Goga aducea un pic şi la chip: faţă măşcată, nas mare, gură buzată... În rest, semăna mai mult cu Tândală: căciulă din pielcică de miel, brumărie, ţuguiată, suman moldovenesc, evoluat, cu timpul, într-un palton, dar tot de culoarea sumanului...

Versul lui din perioada debutului era un portaltoi basarabean nimerit pe tulpina stihului goghian. Şi cum să nu rămâi fermecat la lectura unor metafore de o frumuseţe rară şi o prospeţime aparte? „În zare ies din neguri băsmălile-nserării,/ Şi nopţile cu lună mă-ndeamnă să te-ascult,/ Căci te-am chemat la mine şi te-am lipit durerii,/ Doar amândoi pe lume rămas-am de demult/ Săraci ca două ierne şi plânşi ca două ape,/ Ce-n ruptul lor îngână un dor nemărginit... (Din poezia Mama). Sau: „Anii mei de-acasă - / Apă preacurată,/ Nu vi-i dor de satul/ Strâns lângă izvor?/ Nu vi-i dor de poarta,/ Ce-a rămas uitată,/ Şi de mama noastră?/ Spuneţi, nu vi-i dor?/ Ea-mi apare hojma/ Într-un vis de ţară,/ Că vă strânge-n poale/ Ca pe nişte pui./ Şi vă ia cu vorba,/ Şi vă scapă iară/ Într-un câmp ce ţine/ Cât e zarea lui”. Vorbea, prin el, ţăranul nostru poet, frate şi confrate cu plăsmuitorul Mioriţei, care n-avusese posibilitatea să ajungă pe la universităţi şi academii. Căci dacă vreunul din genialii noştri rapsozi populari călca pragul universitar, poate că şi literatura română se alegea cu un Hamlet, avându-l protagonist - de ce nu? - pe Ştefan cel Mare... N-a fost omorât părintele lui Ştefan de fratele său de sânge? Numai că Hamlet al nostru n-ar fi zis „A fi sau a nu fi...”, ci ar fi rostit categoric „A fi!”, găsindu-şi unchiul şi-n bortă de şarpe, cu riscul de a avea chiar şi un război cu leşii, ce-l oploşiseră pe răufăcător. Şi... mai departe zii, poveste, că înainte mult mai este şi eu mă abţin să repet lucruri ştiute, întru a nu-mi plictisi cititorul. Doar asupra unui amănunt vreau să-i atrag atenţia: subiectul hamletian a existat pe pământul moldav cu mult înaintea apariţiei în Anglia a celebrului Hamlet shakespearian...

Uite ce minune literară ar fi făcut studiile înalte! Cu Ion Bolduma însă, studiile mari şi serioase au rămas... intacte. Debutul literar fulminant l-a ameţit. Onorariile, dându-i acces la paharul bahic, l-au îmbătat, ameţindu-l şi mai tare. Cică ar fi susţinut examenele de admitere la Universitate, dar „n-a făcut mulţi purici” pe acolo, căci deja „celebru” fiind, a găsit de cuviinţă că instruirea prin carte i-ar altera fatal harul dat de maica-natură. O mamă ce procedează, nu arare, imprevizibil. Îţi dă, vorba ceea, da-n traistă nu-ţi pune. Lui Ion Bolduma i-a dat un ogor cu sol fertil, care, lucrat gospodăreşte, ar fi dat recolte frumoase, aidoma celor de la debut, un debut - repet - atât de fulminant, încât însuşi Andrei Lupan se prinse să-i fie naş de cununie. Cei care nu ştiu cine era pe atunci Andrei Lupan las’ s-o afle acum. Poetul poeţilor, scribul scribilor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, academician!... „Uns” peste noapte cu vajnicul nume de „fin al Lupanului”, Bolduma se pomeni în centrul atenţiei lumii literare. Confraţii mai în vârstă îl invidiau, cei mai tineri, râvnind să intre, prin intermediul finului, în vizorul atotputernicului naş, îi căutau prietenia. Şi o găseau! O găseau tot mai des şi mai des la „Bufetul lui Monea”, situat la subsolul Hotelului „Moldova” din buricul Chişinăului. Bolduma nu cutreiera urbea, ca alţii, din crâşmă în crâşmă. Era clientul unui singur local: „Bufetul lui Monea”. Devenise stâlpul acestui bufet, preferând vodca. Pornea de la o sută de grame. Se termina o sută, mai cerea una, şi tot aşa, încât, în „Bufetul lui Monea”, suta de grame căpătase un nume nou: „O boldumă”... Şi foarte rar când plătea. Îi achitau nota confraţii mai tineri, considerându-se nespus de onoraţi. Îl însoţeau mereu, îndeosebi, doi: poetul Vitalie Tulnic şi umoristul Petru Cărare.

- Coane Monea, suntem trei, anunţa din prag liricul Tulnic, revarsă, rogu-te, din butelcă şase boldume!
După ce se dădeau peste cap cele şase, venea rândul umoristului:
- Nea Monică, trei boldume! Trei şi numai trei!...
Cel mai cu dare de mână era Tulnic. Nu părăsea bufetul până când nu-i secau toţi banii din portmoneu. Umoristul, mai strângăreţ, se oprea din cheltuială pe la jumate de pungă. Această discrepanţă a fost ironizată ulterior de Cărare, în epitaful dedicat lui Tulnic, mort subit:
Vei mai bea şi tu de-acuma
Când ţi-a da... Ion Bolduma!


De la o vreme însă, numărul adulatorilor a început să descrească. Unii nu se mai arătau prin „Bufetul lui Monea” din teamă să nu arunce irmilicii pe gâtul lui Bolduma, alţii evitau să dea ochii cu Monea, figurând în catastiful lui ca eterni datornici. Erau şi din cei care se plictisiseră de versurile lui Bolduma, ce-i drept, frumoase, dar mereu aceleaşi, de-ale lui şi niciodată de-ale altora. Căci Bolduma nu citea. Despre această silă de carte a finului a aflat naşul Lupan, care l-a certat şi l-a îndemnat să se cultive, propunându-i din biblioteca personală un volum de versuri de Tudor Arghezi. Peste câtva timp, naşul şi-a sunat finul:
- Citeşti?
- Am dat cartea matale gata! Dar n-am înţeles nimic!
- Cum adică n-ai înţeles? Sunt poezii de Tudor Arghezi, scrise în limba noastră.
- Este cum zici, naşule. Dar citesc şi recitesc şi nu înţeleg...
- Ai volumul la îndemână? Ia, citeşte-mi!

După o mai îndelungă tăcere, vocea lui Bolduma revine în receptor, silabisind: „Testamente mene...”.
Lupan trânteşte receptorul în furcă, supărat. Supărat de data aceasta pe sine. Din grabă sau din greşeală, îi dăduse finului un volum de-al lui Arghezi transpus în limba germană...

Necultivându-se şi tot aşteptând să-i vină inspiraţia, care, după cum afirma marele prozator german Thomas Mann, evită barzii băutori, Bolduma publica tot mai rar şi mai rar. Rămas fără onorarii, unica sa sursă de existenţă, şi fără adulatori, care-l serveau, fu nevoit să iasă tot mai des din bufet în stradă, în speranţa unor împrumuturi...
- Nu-ţi dau bani, că n-am, i-a spus într-o zi un cunoscut, mare şef în domeniul culturii şi cultelor, dar pot să-ţi ofer un câştig.
- Ce fel de câştig?
- Să dai jos crucea de pe Catedrala din capitală.
- Cât costă?
- 10 ruble şi o invitaţie la o întrunire, la Moscova, a poeţilor atei. Acolo o să vezi tu cruci!... Ai poezii pe această temă?

Şi Bolduma începu să recite din poezia sa, intitulată 7 NOIEMBRIE: „A dat cu var şi brâie-a tras pe-afară/ Şi-n casă hornul l-a făcut cadrel./ Cu laturi noi a-mpodobit cămara/ Şi-a scris hârtie: „Vină, Ionel”!/ Că sărbătoarea ne-a sosit cu bine,/ Noi curăţim de-acum la păpuşoi.../ Şi, dacă-l ştii, ia-l pe Sulac cu tine,/ Că vă plătesc eu drumul l-amândoi”./ Şi-a scos icoana, că era cam veche,/ Şi-n locul ei l-a pus pe-Alecsandri...”.

Peste câtva timp, crucea de pe cea mai mare catedrală a Basarabiei dispăru... Încasând cele zece ruble, ce se duseră iute în fondul „Bufetului lui Monea”, iată-l pe Bolduma în avion, care planând pe deasupra Moscovei, se apropie de aterizare. Bolduma, prin hublou, cuprinde cu privirea panorama imensului oraş şi numără bucuros, în gând: zece, douăzeci, o sută, două sute... Mamă, mamă, ce de-a cruci! Câte zece ruble bucata, ai o avere...

Deodată însă, amintindu-şi ceva, îi cade bucuria în scârbă... Gură cască ce-i el! A uitat ferestrăul acasă... 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus