Timpul.md

Istorie 26 Ianuarie 2018 | 08:18

Eliberarea de după moartea lui Stalin sau GULAG-ul de după GULAG

După ce vedeau libertatea, unii foşti deportaţi se întorceau în locurile de detenţie, pentru că nu erau primiţi acasă

Imediat după decesul lui Stalin, unii deportați din GULAG-ul sovietic au văzut libertatea. Iniţiativa a fost discutată în diferite instanţe, deoarece eliberarea acestor oameni implica unele consecinţe atât economice, cât şi politice. Oricum, soarta lor de mai departe a reprezentat o continuare a calvarului pe care l-au trăit în lagărele Uniunii Sovietice.

Unul dintre documentele fundamentale ce viza eliberarea deportaților a fost Rezoluţia CC al PCUS şi Sovietului Miniştrilor al URSS din 5 iulie 1954, „Cu privire la anularea unor restricţii şi statutul legal al celor strămutaţi”. Conform rezoluţiei, majoritatea deportaţilor obţineau dreptul de a se deplasa liber prin regiune sau republică, iar, în cazul deplasărilor de serviciu, puteau merge în orice oraş din URSS. Până atunci, deportaţii nu aveau dreptul de a ieşi în afara localităţii, fără permisiunea MAI. De asemenea, dacă înainte de aceasta, erau obligaţi să se înfăţişeze la miliţie o dată în lună, după moartea lui Stalin înregistrarea se făcea o dată pe an. Mai mult, a fost anulată amendarea şi arestarea celor care se făceau vinovaţi de încălcarea ordinii publice în locul de deportare, iar copiii de până la 16 ani au fost scoţi de la evidenţa miliţiei.

Primii au fost eliberaţi copiii deportaţilor. Apoi, în ajunul Congresului al XX-lea al PCUS, datorită presiunii din partea celor represaţi, dar şi din dorinţa lui Hruşciov de a-şi justifica pretenţiile faţă de puterea precedentă, la 24 noiembrie 1955, prin Hotărârea Sovietului Miniştrilor al URSS „Cu privire la eliberarea unor categorii de deportaţi”, au văzut libertatea participanţii la Războiul sovieto-german, cei decoraţi cu ordine şi medalii sovietice, femeile căsătorite cu deţinuţi şi profesorii instituţiilor de învăţământ superior. Însă erau eliberate doar persoanele în cauză, nu şi familiile acestora. Foştii deportaţi primeau doar dreptul la libera deplasare. În rest, averea nu li se restituia şi, cel mai grav, li se interzicea să se întoarcă la baştină.



Locuitori ai satului Ciuciuleni, raionul Hâncești. Anul 1949.



Liberi şi alungaţi de acasă

Cu toate astea, în niciun document nu erau criticate deportările, motivându-se că acestea au fost „consecinţele războiului”. Astfel, puşi între ciocan şi nicovală, pentru că nu primeau nici bani pentru a-şi achita călătoria din GULAG spre noul loc de trai, mai mulţi basarabeni au venit totuşi acasă şi au cerut Sovietului Miniştrilor al RSSM şi Procuraturii să li se permită să locuiască în Moldova şi să li se întoarcă casele. Secţiile de miliţie le acordau acestora doar viză temporară pentru două luni. În cele din urmă, în iulie 1956, MAI de la Chişinău a dat indicaţii miliţiei să identifice toate familiile deportate în vara anului 1941, care au revenit acasă, şi să le oblige, contra semnătură, să părăsească RSSM. În situaţia creată, unele familii s-au întors în locurile de detenţie.

Frecvente erau cazurile când, din lipsa forţei de muncă, şefii colhozurilor din GULAG le interziceau deportaţilor să iasă la libertate, deşi nu aveau niciun drept s-o facă. Dumitru Slav, originar din s. Cioc-Maidan, r-nul Comrat, îşi amintea că familiei sale, după ce a fost eliberată, nu i s-a permis să plece din Kazahstan. Au fost trimişi la muncă într-un sovhoz din sudul acestei republici, unde au lucrat până în toamna lui 1961.

Puşi în faţa acestor realităţi, mulţi copii din familiile deportate au rămas cu traiul în Rusia, unde reuşiseră să-şi construiască case, să facă studii sau să-şi găsească un serviciu. Aceştia toţi vorbeau limba rusă.

Mulți basarabeni s-au stabilit cu traiul în Ucraina

Dar în mare parte, basarabenii au fost nevoiţi să se mute cu traiul în RSS Ucraineană. Aici s-au stabilit în satele din regiunea Odesa, raionul Razdeleanskii; în oraşul Bolgrad; în satele Sepnevo, Podgornoe, Lipeţk din raionul Tarutinsk; în orăşelul Slobodka, raionul Kodîmsk; în oraşele Moghiliov-Podolsk şi Iampol din regiunea Viniţk, precum şi în oraşul Ţelinograd din regiunea Akmolinsk.

Anastasie Crăciun, născut în 1904, fost primar al s. Valea Perjei, r-nul Ceadâr-Lunga, a fost timp de zece ani (1941-1951) la munci forţate în Invellag. Despre soarta celorlalţi membri ai familiei a aflat în 1945, din scrisorile unor consăteni. În 1956, când s-a întors împreună cu familia la baştină, nu li s-a întors casa, dar au primit un lot de pământ de la sovietul sătesc, după ce au promis că intră în colhoz. Și-au construit o bucătărie minusculă și au sădit 50 de pomi fructiferi. Peste doi ani, în septembrie 1958, au fost chemați la sovietul sătesc, împreună cu alte şapte familii, unde au fost anunțați că trebuie să plece din RSSM. În următoarele 24 de ore, familia fostului primar a luat calea spre Ucraina.

Un alt caz similar. Revenind acasă, Alexandru Borș, fiul fostului primar de Condrăteşti, r-nul Corneşti, s-a angajat tractorist la Corneşti. Deși i s-a perfectat viză temporară, el şi-a cumpărat o casă și a sădit o grădină, după care a fost somat să părăsească RSSM.

Viza de reşedinţă depindea de Sovietul Suprem

Existau și familii revenite din deportare care au continuat să locuiască în RSSM, în pofida restricţiilor. Sau care, fiind plecate în Ucraina, scriau plângeri la procuratură și la sovietele miniștrilor din RSSM și URSS, solicitând să li se permită să locuiască acasă și să le fie întoarsă averea.

Toate aceste scrisori ajungeau la Sovietul local al miniştrilor, căci decizia de acordare a vizelor de reşedinţă era semnată exclusiv de conducerea Sovietului Suprem al RSSM. În continuare, secretariatul preşedintelui Sovietului Miniştrilor solicita informaţii în privința unor persoane de la comitetele executive ale Sovietului deputaţilor muncitori şi de la secţia specială nr. 1 a MAI din RSSM. Apoi autorităţile raionale se documentau de la sovietele satelor în care aceiași oameni au locuit până a fi deportați. Argumentul forte în favoarea solicitanților de viză era angajarea membrilor familiilor acestora în colhoz. Preferință aveau și cei de vârstă înaintată, pe care rudele aveau posibilitatea și erau de acord să-i întrețină. Li se permitea să vină acasă şi familiilor din care făcea parte un etnic rus nedeportat. Însă nimănui nu i s-au restituit bunurile confiscate în 1941, în momentul deportării.

Transformaţi în „dușmani ai poporului”

De fapt, în mare parte au hotărât să revină la baştină soţiile bărbaţilor deportaţi, în vara lui 1941, care vroiau să-şi trăiască bătrâneţile acasă, şi unii dintre copii, de obicei mezinii. Elena Şoimu-Postolachi îşi aminteşte: „În 1958, după 17 ani de surghiun în Siberia, în regiunea Tomsk, eu cu mama şi fratele Mihai ne-am întors în sat. Oamenii s-au bucurat pentru noi, dar unii, care au băgat mâna în averea părinţilor, nu le convenea întoarcerea noastră.” La rândul său, Agrepina Goliper, născută în 1900, spunea că toţi copiii săi au rămas să locuiască în Siberia şi numai ea s-a întors în Moldova. Iar Simion Butnaru, în memoriile sale, generalizează: „Mulţi de-ai noştri n-au putut pleca din anumite motive: familii mixte, copiii la şcoală, servicii etc.”.

Acasă i-a aşteptat pe toţi un mediu ostil, fiindcă propaganda sovietică le-a creat o imagine de „duşmani ai poporului”. Erau marginalizaţi, iar copiii lor nu erau admişi nici la studii, nici la muncă. Ileana Andronache îşi descrie astfel revenirea: „Prezentându-mă la miliţie, mi s-a spus că n-am dreptul să trăiesc în Moldova. Toată averea, care am avut-o, a trecut în folosul statului, iar noi trebuia să plecăm în altă republică. În casa noastră trăia preşedintele sovietului sătesc, acela care a dat acordul să fim deportaţi. Când m-a văzut că am intrat în ogradă să mă uit la casă, m-a privit cu nişte ochi de lup, spunându-mi: „Cine ţi-a dat voie să intri în ogradă fără voia mea? Mata n-ai ce căuta aici”. Eu mi-am făcut cruce şi, plângând, am pornit-o spre Chişinău, după dreptate”. Şi Maria Scafaru vorbeşte despre aceeaşi atitudine a sovieticilor: „Ştiţi ce mi-a spus locţiitorul ministrului sănătăţii care patrona cadrele, un oarecare Iliin?: „Să te cari de aici din Moldova. Du-te de aici! N-are importanţă cine eşti şi de unde eşti, du-te de unde ai venit!” Pentru dumneata nu este loc în Moldova. N-avem nevoie de aşa cadre!”.

Problema s-a soluţionat în 1963

Problema acordării vizelor de reședință în localitățile de baștină pentru toate familiile deportate în 1941 a fost soluţionată tocmai în anul 1963. În acel an, pe 7 ianuarie, a fost emis decretul prezidiumului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la înlăturarea restricţiilor în privinţa deportaţilor, care anterior au fost membri ai organizaţiilor ilegale, foşti comercianţi, moşieri, fabricanţi, evacuaţi din Ucraina de Vest, RSS Moldovenească, RSS Lituaniană, RSS Estonă, RSS Letonă”.

Mariana S. Țăranu,
conferențiar universitar, doctor în istorie


Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus