Timpul.md

Editorial 24 Iulie 2016 | 08:09

Europa post-Brexit: recurs la istorie

La prima impresie, Uniunea Europeană pare acum un boxer prins în colțul ringului, care cu greu face față ploii de pumni turnate asupra sa de diferiți adversari. Criza din Grecia a demonstrat limitele modelului economic de succes, punând la îndoială valabilitatea zonei euro. 

Războiul din Ucraina a arătat carențele unui sistem de securitate european, aflat la discreția capacităților de reacție militară ale NATO, dar în esență ale Statelor Unite. Problema migrației a generat și a arătat multiple fisuri ale sistemului colectiv de acțiune ale constructului european, dinamitând și așa fragilul fundament al multiculturalismului european, declarat demult falimentar de mai mulți lideri europeni, de la Merkel și Sarkozy la Cameron. Peste toate a venit ca un trăsnet decizia Marii Britanii de a abandona corabia integrării europene, preferând revenirea la egoismul insular tradițional și istoric. Acest concurs de circumstanțe este desigur de natură să genereze o perspectivă apocaliptică asupra viitorului său. Doar că recursul la istorie este întotdeauna ajutător la depășirea stărilor de panică și incertitudine. Prin urmare, voi începe prin a răspunde la patru întrebări fundamentale, care să facă povestea acestui construct european înțeleasă tuturor și să ne scutească de lamentările isterice privind iminenta sa prăbușire.

De unde vine ideea de integrare europeană?

Uniunea Europeană este urmaşa şi continuatoarea civilizaţiei europene, o expresie politică a unor experienţe istorice milenare, care s-au petrecut în acest spaţiu geografic şi în regiunile proxime, influenţate de extensiile şi revărsările sale în diferite perioade istorice. Sunt câteva elemente care alcătuiesc fundamentul acestei civilizaţii, ele determinând perenitatea, soliditatea şi încrederea în viitorul său. Primul element este civilizaţia greacă, ale cărei valenţe de filozofie, artă şi cultură, de experienţe incipiente de democraţie, de diplomaţie şi arta războiului, au oferit un prim exemplu de diferenţiere a acestei forme de expresie istorică în comparaţie cu restul lumii. Purtate pe umerii soldaţilor lui Alexandru cel Mare, dar şi prin intermediul multiplilor emisari ai Greciei Antice, aceste manifestări ale lumii elene au influenţat nu numai vecinătatea europeană, dar a constituit şi o primă proiecţie de influenţă europeană asupra lumii. Civilizaţia romană sau latină, a preluat experienţele istorice ale elenilor, oferind prin elementul integrator al Imperiului Roman o linie de continuitate civilizaţiei europene. Romanii au realizat prima integrare a continentului european, uniformizând acest spaţiu la nivelul politicilor, oferind un cadru juridic clar de exprimare a acestei uniformităţi, dar dincolo de aceasta, generând pentru prima oară o senzaţie de integritate şi unitate spre care vor tinde şi la care se vor raporta şi alte imperii după ei.

De la momentul prăbuşirii pax romana, răvăşită de valurile migraţiei barbare, şi până la Renaştere, care a readus un nou suflu integrator continentului european, creştinismul a fost elementul central al europenismului, oferind prin valorile sale umane şi filozofice, prin capacitatea de organizare politică şi prin suportul spiritual oferit actului de guvernare, elementul de continuitate şi unitate europeană. Marile Descoperiri Geografice au europenizat lumea, modelând-o după chipul şi înfăţişarea sa. Imperiile europene care au rezultat din aceste descoperiri au făcut lumea eurocentristă, poziţionând Europa în centrul politicilor mondiale şi făcând din elementele civilizaţiei europene modele pentru emulare în orice colţ al lumii.

Cele două războaie mondiale, care au avut Europa în epicentrul confruntărilor militare şi politice au diminuat, iar apoi au anulat eurocentrismul, fie iniţial prin apariţia unor noi poli de putere extra-europeni (cum ar fi SUA şi Japonia), fie prin apariţia a două supraputeri non-europene (SUA şi URSS), care în perioada Războiului Rece au scindat bătrânul continent în două părţi.

De ce a apărut Uniunea Europeană?

Există cel puţin patru raţionamente esenţiale care au condus la apariţia Uniunii Europene. În primul rând, ideea unităţii europene, determinată de senzaţia unui trecut istoric îndelungat, marcată de unitatea valorilor europene şi de senzaţia de europenism, trece ca un fir roşu prin întreaga istorie a Europei. Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Francez, Sfântul Imperiu German de Naţiune German, Primul Imperiu Francez sau „Reichul de o mie de ani”, toate au avut ca idee fixă realizarea unei unităţi a continentului, doar că principiile de realizare erau diferenţiate şi de multe ori deşănţate.

Mai mulţi intelectuali şi politicieni europeni, în diferite perioade istorice au enunţat acest deziderat, cum ar fi celebrul scriitor francez Victor Hugo, ce a propus realizarea „Statelor Unite ale Europei” pe principii federative, cu Franţa ca principal iniţiator şi având capitala la Paris. Contemplând asupra acestor experienţe comune scriitorul spunea profetic că „…va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană. Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean...”

În al doilea rând, Uniunea Europeană a fost un răspuns la experienţele istorice nefericite determinate de rivalităţile dintre puterile europene, în mod special dintre Germania şi Franţa, care au stat în epicentrul politicilor europene începând cu Revoluţia franceză şi Napoleon, trecând prin războiul franco-german din 1870-1871 şi Primul Război Mondial, care au rezultat în aberaţiile lui Adolf Hitler, determinate de revanşismul istoric faţă de Franţa şi ideea „spaţiului vital” pentru Germania. Din acest punct de vedere, ideea reconcilierii istorice dintre Franţa şi Germania a constituit elementul central al constructului european, iar realizarea unor instituţii de cooperare transnaţională era de natură să reducă la minimum sau să excludă totalmente o eventuală conflictologie între principalele state europene.

Apoi, unitatea europeană a fost determinată de necesitatea unei refaceri rapide a vechiului continent pentru a putea contracara expansiunea comunismului sovietic, ce ameninţa să se extindă în întreaga Europă în condiţiile postbelice. Stimulată din exterior de doctrina Truman şi planul Marshall, care ofereau Europei Occidentale suportul politic, militar şi financiar american pentru redresarea economică şi realizarea unităţii politice, integrarea europeană avea menirea de a ridica o barieră în calea unei supraputeri totalitare, care anexase deja Europa de Est. Realizarea unităţii la nivel european trebuia să ofere civilizaţiei europene continuitate istorică în confruntarea cu un regim de sorginte euro-asiatică, care se proiecta ca un pol alternativ în sistemul relaţiilor internaţionale şi care o ameninţa cu anihilarea.

În cele din urmă, Uniunea Europeană urma să pună începuturile firave ale unei reveniri ale Europei în politica mondială. În condiţiile unei situaţii de divizare ideologică, teritorială şi politică fără precedent, aflată la discreţia a două supraputeri non-europene, care-i determinau în mare parte politicile, integrarea principalelor puteri europene şi realizarea unei extinderi europene prin cooptarea altor state a fost şansa de erijare a Europei Occidentale într-un pol distinct al relaţiilor internaţionale, care în condiţii istorice favorabile, determinate de prăbuşirea URSS, devine principalul centru de atracţie şi gravitaţie pe continentul european.

Ce a reușit Uniunea Europeană?

În timpul unei perioade scurte de aproximativ jumătate de secol, Uniunea Europeană a reușit câteva lucruri spectaculoase, greu de imaginat în alte circumstanțe. În primul rând, proiectul european a reușit să aducă pe continent o pace durabilă și sustenabilă, să reducă rivalitățile istorice seculare și să înfrâneze disputele teritoriale și naționale perene. În al doilea rând, UE a încurajat inovația, oportunitățile și alegerea, a ridicat multidimensional standardele și a sporit așteptările. În al treilea rând, a înlocuit excluziunea, intoleranța și reticențele de orice gen, cu principiul incluziunii și acceptării, ajutând europenii să înțeleagă mai bine valorile comune și să întărească reperele identității europene. În al patrulea rând, a ajutat la întăriea democrației, statului de drept, a drepturilor omului și economiei de piață, atât în interior, cât mai ales în exteriorul acestui construct. În sfârșit, realizarea proiectului european a permis UE să aibă o voce puternică la nivel global și să ofere un model alternativ al influenței civile, într-o lume în care puterea este în continuare definită în termeni militari, de forță.

De unde vine euroscepticismul și europesimismul?

Pentru a răspunde la această întrebare, care macină mințile multora pe la noi, făcând să privească cu ironie și neîncredere viitorul nostru european, trebuie să avem în vedere cinci raționamente legate de apariția și funcționarea UE: 1. Uniunea Europeană este un proiect fără precedent, el necesită mod de gândire nou și un nou fel de a face politica și economia, lucru pentru care mulți, inclusiv în democrațiile europene consolidate, nu sunt pregătiți; 2. Cât ar părea de paradoxal, dar UE s-a făcut din mers, doar cu o idee generală asupra finalităților. Nu a existat un consens extins asupra faptului ce este și cum ar putea evolua mai bine; 3. În acest vacuum de incertitudine, a fost și este mai ușor pentru critici să încurajeze mituri și stereotipuri și să promoveze un climat de europesimism; 4. De la momentul formării a avut loc o continuă bătălie între interesele naționale ale statelor și interesele europene, pe un fundal în care ultimele erau și încă sunt dificil de definit; 5. Deoarece oamenii se simt mai puțin atașați de Uniunea Europeană decât de statele membre ale căror cetățeni sunt, este mai tentant și mai ușor de blamat instituțiile europene atunci când lucrurile merg prost acasă.

Jean Monnet, unul din părinții fondatori, ne avertiza cu referire la facerea UE, că „... nimic nu este mai periculos pe acest parcurs, decât să privim dificultățile ca eșecuri”. Prin urmare, intrat într-un impas provizoriu din cauza dificultăților interne și externe, proiectul european este în perspectivă de neoprit. Pentru că nu are alternativă, deoarece tot așa cum ne spune Monnet, el nu creează coaliții de state, ci unește oameni. Americanii pot să-l privească cu invidie, britanicii să-l părăsească, rușii să-l submineze, dar în esență, modelul civilizațional european s-a înrădăcinat profund în mințile și imaginarul oamenilor, lucru care este cel mai greu de clătinat și aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus