Penticostarul (gr. cincizecimea) – care durează de la Paşti până la Cincizecime. Apoi începe Octoihul (gr. opt tonuri – cu referire la glasurile bisericeşti), care durează până la Triod (gr. trei ode).
Triodul începe cu trei săptămâni înainte de Postul Paştelui şi ţine până la Paşti. Toate duminicile Triodului sunt strâns legate între ele. Evangheliile primelor trei ne ajută să intrăm cum se cuvine în post. Cele din timpul postului sunt ca o scară duhovnicească spre marea bucurie a Învierii. Primele trei duminici, până la începutul postului, sunt: Duminica Vameşului şi a Fariseului (ce tocmai a trecut), Duminica Fiului Risipitor (peste două zile), iar apoi Duminica Înfricoşatei Judecăţi sau a lăsatului sec de carne.
Pilda Vameşului şi a fariseului (Luca 18; 10-14) este bine cunoscută tuturor şi sensul ei este cât se poate de clar. Fariseul se roagă plin de mândrie, bucurându-se că nu e la fel de păcătos ca vameşul. Dar vameşul se căieşte sincer şi îi cere milostivire lui Dumnezeu. Pentru pocăinţa şi smerenia lui, ne spune Iisus, s-a întors la casa lui mai îndreptat. Sigur că asta nu trebuie să ne încurajeze să păcătuim ca vameşul. Cel mai bine ar fi să avem faptele fariseului, dar şi pocăinţa vameşului, fiindcă nimeni nu este fără păcat.
Pilda Fiului risipitor (Luca 15; 11-32) însă are câteva aspecte mai puţin vizibile. Deci, un tată avea doi fii. Primul şi-a luat partea de avere şi a cheltuit-o în desfrânare. Apoi a ajuns slujitor la porci şi ni se spune: „Dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea”. Gândindu-se că argaţii tatălui său trăiesc mai bine decât el, se hotărăşte să meargă să îşi ceară iertare: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Tatăl îl primeşte cu bucurie. Îi dă haină nouă, încălţări şi inel în deget, apoi taie viţelul cel mai gras ca să se veselească cu toţii. Fiul cel mare, întors de la câmp, aude veselie şi, când află ce s-a întâmplat, îi face reproşuri tatălui său, amintindu-i buna lui purtare în comparaţie cu cea a fratelui mai mic. Tatăl îi răspunde: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
Prima cheie de lectură e următoarea: tatăl e Dumnezeu, fiul cel mare – creştinul practicant, fiul cel mic – omul păcătos.
Voi nota punctual câteva aspecte:
1. Deşi îşi cheltuise în desfrânări/păcate partea de avere, el nu era căzut cu totul de la o bună conduită. Fiindcă vedem că, deşi dorea să se hrănească din mâncarea porcilor, de vreme ce nu îi este permis – el nu fură! Deci, căderea lui de la poruncile lui Dumnezeu nu era totală, el încă putea să se gândească la mântuirea lui.
2. Smerenia celui căzut, care nu îşi cere înapoi drepturile de fiu, ci să fie primit ca unul din argaţii tatălui său.
3. Tatăl, nu doar că îl primeşte, dar îi restabileşte cinstea cea dintâi, ştiind că în antichitate inelul pe degetul unui om era semnul puterii şi al stăpânirii.
4. Fratele cel mare dă o altă cheie de lectură a acestei parabole. El, în loc să se bucure împreună cu tatăl, îşi umple inima de invidie. Atitudinea lui ne aminteşte, din păcate, de unii credincioşi care, în loc să se bucure de întoarcerea celor rătăciţi, continuă să îi judece în baza faptelor lor anterioare. Fiul risipitor a avut şansa de a-şi conştientiza păcatele, în timp ce fiul mai mare – cel care a rămas alături de tată/Dumnezeu – s-a crezut fără păcat şi nu s-a pocăit.
Practic, şi aici întâlnim aceeaşi situaţie ca la vameş şi la fariseu. Condiţia omului apropiat de sfinţenie e vieţuirea fratelui mai mare, dar pocăinţa celui mai mic.
Îmi amintesc mereu cum părintelui Teofil Părăian îi plăcea să numească această pildă nu Fiul risipitor, ci Tatăl iubitor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
