Timpul.md

Actualitate 21 Februarie 2017 | 12:07

Folk Reverse Jazz Trio - apogeul jazzului din Basarabia

În pofida vicisitudinilor socio-politice abătute asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru de-a lungul conturbatei sale istorii, Chişinăul rămâne o nesecată sursă de talente artistice. În perioada de tranziţie dintre secolele 20 şi 21, viaţa jazzistică de aici a continuat să dea semnale de vivacitate. Personajul tutelar al acestei remarcabile mişcări culturale rămâne Anatol Ştefăneţ – unul dintre principalii reprezentanţi ai violei pe scena jazzului contemporan. Calificativul se justifică printr-un cumul rar întâlnit de calităţi: virtuozitate interpretativă, persistenţă şi consecvenţă într-o carieră de peste trei decenii, viziune muzicală originală, coerenţă ideatică în permanentă auto-perfecţionare, toate dublate de un autentic umanism al personalităţii. 

În 1991, Ştefăneţ fondează exponenţialul grup TRIGON (în formula iniţială, cu Sergiu Testemiţanu / ghitară-bas şi Oleg Baltaga / baterie), bazându-se pe contopirea estetică & afectivă cu rădăcinile sale muzicale. Că avea argumente pentru un asemenea act de pionierat în Moldova de Est, o demonstrează cele două albume sub nume propriu, înregistrate spre finele anilor 1990 la prestigioasa siglă Musique du monde a casei de discuri parisiene Buda Musique. Taraful condus la acea oră de Anatol îi includea, între alţii, pe violoniştii Marcel & Alexandru Ştefăneţ, precum şi pe acordeonistul Edgar Ştefăneţ. Caracterul acelei muzici se înscria în nobila tradiţie lăutărească, faţă de care George Enescu nu ezita să-şi afirme afinităţile. Născut, precum „compozitorul naţional”, în partea de Nord a Moldovei, însă dincolo de Prut (la Grinăuţi, în 1956), Anatol Ştefăneţ preia creator numita tradiţie, sublimată prin secole de artişti anonimi, lipsiţi de minime cunoştinţe teoretice. Asemenea rapsozilor ce au păstrat viu folclorul literar, lăutarii se bazau pe o fabuloasă memorie. Structura arhaică, asumat diatonică a muzicii din aceste părţi de lume le oferea însă reale libertăţi : străvechi melodii erau reinterpretate şi îmbogăţite prin melisme, variaţiuni ritmice, sincope, ornamente sonore etc. Unii muzicologi mai stricţi consideră acest mod de a improviza diferit faţă de cel jazzistic, întrucât muzica tradiţională românească (şi, prin extensie, cea balcanică) s-ar supune unor legităţi interne imuabile, de necontestat. Fapt e că, prin vasta sa creaţie pusă sub egida TRIGON-ului, Anatol Ştefăneţ demonstrează tocmai fertilitatea tezaurului muzical de pe întreg arealul locuit de români. Aşa cum muzicienii brazilieni (sau latino-americani în genere) au în sânge ritmurile acelui spaţiu, tot astfel Ştefăneţ şi succesivii săi parteneri muzicali cunosc şi simt, ca puţini alţi jazzmeni, esenţele cântecelor – din Basarabia până în Oltenia şi Banat, din Dobrogea până în Maramureş, din Valahia până în Bucovina, sau din Moldova până în Transilvania…

Poate că ar fi fost mai lejer, pentru acest interpret-creator total, să își constituie o trupă de acompaniament și să acceadă la statutul de vedetă individuală. Cu toate acestea, marele muzician, care e totodată și o mare conștiință, a optat pentru o cale mai dură dar mai fertilă. Astfel, creațiile sale au revelat capacitățile individuale și colective ale câtorva artişti excepționali, emancipați în acest mod de sub spectrul amenințărilor provinciale. Fiindcă veni vorba despre „complicii” redutabilului violist, după un prim deceniu în formula de trio sus-amintită, secţia ritmică a fost substituită o perioadă prin Alexandru Murzac / bas şi Mario Căldăraru / percuţie, cu o scurtă dar indelebilă contribuţie din partea ţambalistului Valeriu Caşcaval (consemnată pe frumosul album Vocea Pământului, editat de Green Records la Bucureşti în 2001). După împlinirea a zece ani, Trigon-ul lui Anatol Ştefăneţ se remaniază radical, prin cooptarea a trei tineri cu vaste talente: Dorel Burlacu / pian, keyboards, muzicuţă, Valentin Bogheanu / fluiere, saxofoane, flugelhorn, ghitară-bas, caval, trompetă, Gari Tverdohleb / baterie, percuţie, xilofon. Drept consecinţă imediată, se produce o reorientare a repertoriului spre piese tot mai complexe, atingând adeseori sonorităţi quasi-orchestrale. Cu imbatabilul său fler de a detecta valori muzicale, Anatol Ştefăneţ a continuat să polarizeze producţia jazzistică a Chişinăului, neezitând să ofere noilor generaţii de interpreţi spaţiu de afirmare în cadrul Festivalului Ethno Jazz (eveniment pe care îl girează începând din 2001). Și ar mai fi un lucru esențial, afirmat răspicat de către el însuşi, în interviul acordat Irinei Nechit pentru Jurnal de Chișinău (nr. 69/14 sept. 2012): „Folclorul românesc e coloana mea vertebrală.”



Astfel, timp de peste un sfert de secol, formaţia TRIGON, fondată de violistul Anatol Ştefăneţ, a edificat o impresionantă sinteză între melosul tradiţional de pe întreg arealul latinităţii orientale şi spiritul libertar al jazzului. Dintr-o perspectivă istorică, demersul înzestraţilor discipoli basarabeni din stirpea lui Ştefăneţ nu e singular. Între precursori se reliefează figura lui Richard Oschanitzky, veritabil fondator al jazzului de expresie română. Eforturi similare, depuse încă din anii 1960-1970 cu rezultate adeseori remarcabile, poartă amprenta unor individualităţi precum Jancy Korossy, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Aura Urziceanu, Marius Popp, iar mai apoi Nicolas Simion, Decebal Bădilă, Harry Tavitian, Corneliu Stroe. În ultimele două decenii, jazzul din arealul româno-moldav a dat lumii noi şi noi interpreţi capabili să se exprime în acest limbaj specific identităţii noastre: Lucian Ban, Marius Preda, Maria Răducanu, Alexandru Arcuş, Teodora Enache, Geta Burlacu, Dumitru Belinschi, Cezar Cazanoi, Mario Florescu, Ilona Stepan, Nadia Trohin, Alex Calancea, Gh. Postoroncă, Elena Mindru, Irina Sârbu, Marius Mihalache.



Pe parcursul evoluţiei sale artistice, Anatol Ştefăneţ a continuat să se reafirme şi să se reinventeze ca suveran al violei, vizionar în stare să lege şi să dezlege lumi muzicale, să-şi forjeze la cea mai înaltă tensiune identitatea şi universalitatea. Astfel stau (sau, mai curând, se mişcă) lucrurile şi în cazul insolitului său proiect Folk Reverse. În 2015, pleiadei de muzicieni dinamizaţi de modelul ştefăneţian i s-a alăturat ghitaristul Dan Bruma. Un instrumentist interiorizat, predispus la explorări de profunzime ale domeniilor muzical-alternative. Utilizând fără inhibiţii, dar cu competenţă, accesoriile electronice placate pe sunetul ghitarei acustic-electrice, junele Bruma l-a convins pe însuși magistrul violei să-și adapteze procedurile improvizatorice la acest nou format. În pofida riscurilor implicate de o asemenea concentrare de mijloace, nivelul expresivității a atins cote neaşteptate, demonstrând disponibilitatea lui Anatol Ștefăneț de a răspunde, cu infailibila sa muzicalitate, celor mai neașteptate provocări, de la concepţie până la improvizaţie. În acţiunea lor, violistul şi ghitaristul şi-au aflat un camarad cât se poate de empatic: Oleg Baltaga, briantul baterist şi percuţionist ce asigurase suportul ritmic al primului deceniu din istoria grupului TRIGON (după care, din păcate, a decis să se stabilească la Dresda).



Piesele incluse pe albumul de debut al trio-ului Folk Reverse ne iau prin surprindere. E parcă o ripostă inteligentă la un fenomen tot mai deranjant: cyberspaţiul subordonat relativismului atotnivelator, discreditând creativitatea prin dezabuzatul slogan „totul s-a spus, totul s-a mai făcut”. Or, creaţiile lui Ştefăneţ, Bruma & Baltaga se impun tocmai printr-o seducătoare prospeţime, aş zice chiar ingenuitate. În subtextul acestor bijuterii sonore există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice şi contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor şi intensităţilor. Cei trei se întrec în ingenioase combinaţiuni melodico-armonice, în distilarea de savori inedite, din străvechi esenţe acustice. Frapează, de asemenea, îmbinarea secvenţelor epice – mizând pe liniile prelungi, sinuos-narative, desenate de arcuş pe coardele violei – cu cele intensiv-lirice, atât în invenţiunile ghitaristice ale lui Brumă, cât şi în cele percusive ale rutinatului (şi totodată subtilului!) Baltaga.
Dar tranziţiile şi împletirile celor trei poli creativi se petrec cu atâta rafinament, încât atmosfera întregului album devine quasi-onirică. O asemenea densitate muzicală declanşează în ascultător turbioane de emoții, semn de autenticitate artistică. Desigur, ascultătorul avizat va descoperi parafraze sau aluzii la teme deja intrate în repertoriul consacrat al formaţiei TRIGON, dar gândirea componistică, mereu alertă, a magistrului Ştefăneţ le conferă vestminte sonore şi semnificaţii metafizice tulburătoare. Un singur exemplu: pasajul introductiv al piesei finale, Vals Sketch, unde pizzicato-ul ezitant al violistului invocă tema Lume, lume, o melodie cu grave implicaţii existenţiale, contrazisă însă de ripostele quasi-persiflante ale ghitarei. Pentru câteva măsuri, suntem părtaşi la un dans sonor relevând eterna confruntare dintre sublim şi derizoriu la care e condamnată natura umană. La fel ca aci, în numeroase alte momente ale albumului, profunda ancorare în melosul nostru ancestral e aliată unei viziuni muzicale deschise spre universalitate. Aranjamentele purtând marca Ştefăneţ reprocesează – din perspectiva omului rămas om până în aceste deplorabile timpuri – nu doar zestrea etnomuzicală româno-moldavă, ci şi impulsuri provenite din varii alte contexte (cum se observă, cu prisosinţă, în remodelarea idiosincratică a noţiunilor jazzistice de blues şi swing în Doina Blues şi Ţinut în Swing). Cum ar veni, nimic din ceea ce e muzică nu le e străin acestor artişti înnăscuţi. Şi – să ne înţelegem – nu e vorba de simple inserturi mecanice, ci de o concepţie muzicală integratoare. Întreg acest conglomerat eclectic se supune unor subtile legităţi, induse şi controlate de către gândirea de ansamblu a lui Anatol Ştefăneţ. Mozaicul astfel obţinut are impetuozitatea şi atractivitatea „colajelor sonore” ale lui Frank Zappa, fără componenta sardonică a acelora, dar cu masive doze de autoironie şi de humor beningn. De altfel, un special simţ al spectacolului, vizibil în cazul interpretărilor pe viu ale muzicii girate de Anatol Ştefăneţ, ar putea oferi un răspuns la întrebarea „de ce s’a înfiinţat la Chişinău un teatru purtând numele lui Eugen Ionescu?”

În descendenţa criteriilor de excelenţă impuse de TRIGON, cei trei realizatori ai proiectului Folk Reverse refuză să se înregimenteze în cohortele de „artizani ai jazzului” mulţumiţi să repete fraze stereotipe în previzibile solo-uri narcisiste. Savanta concepţie muzicală a acestei formaţii se sustrage categorisirilor prefabricate. Sfidând prejudecăţile, Ştefăneţ, Bruma & Baltaga creează Muzică esenţială, menită să-i încânte pe cât mai mulţi semeni. Iar asta nu poate fi decât în beneficiul extinderii sferei de influenţă a jazzului.

Virgil Mihaiu 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus