Timpul.md

Istorie 5 Februarie 2016 | 07:57

În culisele Istoriei. Iurie Colesnic: CULTURA - CEA MAI PUTERNICĂ ARMĂ

Acum 98 de ani în urmă, în sfârșit de ianuarie, în secolul XX, în Basarabia erau în plină desfășurare serioase frământări revoluționare. Perspectiva de eliberare de sub teascul țarismului rus părea să declanșeze energii care germinaseră timp de un secol. În acel final de ianuarie se petreceau două evenimente memorabile.  

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Democratice (Populare) Moldoveneşti.
Iar la 31 ianuarie 1918, Ziarul Cuvânt moldovenesc publică o Chemare a scriitorilor români către neamul moldovenesc din Basarabia (semnată de Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Radu Rosetti, N. Beldiceanu, Ion Minulescu, Mircea Rădulescu, Nichifor Crainic ş.a.), din care cităm: „În aceste clipe, când armata noastră biruitoare la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti intră în Basarabia... inima noastră saltă de cea mai curată fericire. Acum un veac şi mai bine, împrejurări vrăjmaşe ne-au răzleţit şi între noi, fraţi buni de acelaşi sânge, s-a ridicat un zid de negură. Apăsaţi de groază şi de întunericul ţarist, fără libertăţi şi fără lumină, aţi trăit Dumnezeu ştie cum... Dar a venit slobozenia. A sosit ceasul cel mare, întrucare atâta am nădăjduit să ne întindem mâinile şi să ne îmbrăţişăm. A venit, fraţilor, vremea ca neamul moldovenesc să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui, pentru limba noastră cea dulce. Cultura, limba şi şcoala noastră de acum trebuie să se unească pe veci şi nedespărţiţi vom rămâne până la sfârşitul sfârşitului...” (Istrati Eugenia, Popovschi Valeriu, 77 de ani de la Unirea Basarabiei cu România // Destin românesc.--1995,--nr.1).

Reacția liderilor basarabeni a fost una pe măsură. Unul dintre cei doi frați Cazacliu, membri al Sfatului Țării, Vladimir, scria în ziarul „România nouă” un articol intitulat „Prin cine se face Unirea?”: „Când noi, românii basarabeni, ne pregătim pentru zilele cele mai fericite şi mai însemnate în viaţa poporului nostru, când noi suntem gata să păşim pragul sfântului locaş ca să ne închinăm celui mai mare gând al nostru, Unirea, şi când pe cerul nostru se arată şi nouri negri, care să gătesc să batjocorească sărbătoarea noastră, eu nu pot să nu strig: Fraţilor de peste Prut! Daţi-ne ajutor! Înţelegeţi-ne viaţa şi nevoile noastre!

Acum, când se croieşte soarta Românului basarabean, ocârmuirea română trebuie să fie la culmea vremii, ca să priceapă toate căile adevărate pe care să-şi îndrepte lucrul său, potrivit cu nevoile şi cerinţele momentului, ca să puie o temelie sănătoasă pentru o viaţă nouă şi fericită a întregului neam românesc.

Dacă teritoriul se ocupă cu arme, sufletul şi inima poporului se cucereşte cu minte sănătoasă, cu sufletul curat, cu inima plină de iubire şi căldură.

Cultura adevărată, cu tot bunul şi frumuseţea sa e mult mai puternică şi mai cuceritoare, decât baioneta sau sabia. Pe când arma se frânge, cultura zdrobeşte ori şi ce tărie, schimbă nu numai albia râurilor, dar şi viaţa poporului, în tot cuprinsul ei.

Şi de aceea România, după baionetele şi tunurile sale, trebuie să-şi trimeată la noi şi arma sa cea mai puternică, pe care noi toţi de mult cu mare dragoste şi cu nerăbdare o aşteptăm şi în care noi credem. Numele acestei arme este „Cultura”.

Istoria ne dovedeşte că toate ţările, care îşi alcătuiau viaţa bazându-se pe arme, nu numai că nu fericeau popoarele, dar le înjugau în robie şi întuneric şi ca rezultat era – în loc de iubire – ură şi blăstăm, în loc de bogăţie materială şi sufletească sărăcie şi sălbătăcia vieţii, în loc de viaţă temeinică şi vecinică – putregaiu şi moarte ruşinoasă.

Pilda o vedem cu ochii.
Multe greşeli şi păcate a făcut şi poporul român în viaţa sa, dar acum însuşi ceriul ne binecuvântează viaţa, ne arată calea şi menirea. Să înţelegem deci toţi că a alcătuit o viaţă nouă, e lucru mare şi sfânt.
Acest lucru poate să-l împlinească numai cultura adevărată, cu apostolii săi vrednici.
Lucru mare şi sfânt se face de oameni mari şi curaţi.

Oameni cu sufletele şi simţirile scârnave şi cu minţile sărace n-au loc la zidirea acestui aşezământ.
Numai oamenii care simţesc viaţa noastră în tot cuprinsul ei, care cunosc rădăcina şi ramurile ca şi frumuseţile şi uscăturile noastre, care zac şi plâng de aceeaşi durere, de aceeaşi nevoie, care au luptat din răsputeri, zdrobind toate piedicile ca să ajungă la momentul fericit când cu sufletul plin de bucurie, puternic, să îmbrăţişeze şi să sărute Icoana Unirii, de care se va bucura toată suflarea românească, – numai aceşti oameni sunt vrednici să împrăştie adâncul şi puternicul întuneric, – numai ei sunt vrednici a cuceri sufletul, inima şi viaţa poporului nostru.
Numai ei sunt vrednici a răsipi temelia falsă a vieţii neamului românesc şi a clădi o temelie nouă, temeinică, pe veci, chezăşuind dreptate, iubire şi fericire pentru toţi fiii neamului.

Aceşti oameni trebuie să treacă Prutul cât mai curând; aceşti oameni să fie în ţara noastră ca rândunelele de primăvară, care aduc bucurie în viaţa naturii.

Pe aceşti oameni noi îi aşteptăm.

La aceşti oameni, care sunt simbolul nostru, noi ne închinăm.

Oamenii născuţi ca să privească şi să înţeleagă viaţa ca o destrăbălată petrecere, care simt fericirea vieţii în lenea dobitocească, care socot că destoinicia este în mândria deşartă, care n-au plâns de greutatea şi nevoia poporului, care nu s-a închinat şi nu iubesc idealul nostru, să rămâie pe loc şi să nu treacă Prutul, că destul glod şi râs este şi pe pământul nostru, ca moştenire de la ruşi.

Eu rog, în numele binelui, pe toţi care mai au rămăşiţă de conştiinţă şi simţire, să şadă pe loc, iar noi cu fraţii noştri vrednici vom linişti şi vom lumina poporul nostru, cu care vom şi zidi Casa noastră sfântă, în care, după pocăinţă, îi vom primi şi pe cei răi.
Pe această cale trebuie să meargă politica şi lucrul românesc, ca viaţa în România Nouă să fie iubită şi dorită de toţi.
Altfel se surpă visurile noastre sfinte.

15 februarie 1918”

(Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească. – Cluj, 1926)

Biografia lui Vladimir Cazacliu (1890, Slobozia-Cuşilăuca, plasa Văscăuţi, jud. Soroca — 1950, Bucureşti, Cimitirul Ghencea) este una aproape obișnuită pentru cei din generația lui. Unele date le-am spicuit chiar din chestionarul membrului Sfatului Țării.
Român. Fiul lui Alexandru Cazacliu. Frate cu Grigore Cazacliu care și el a fost membru al Sfatului Țării, iar la finele anilor 30, ai sec. XX a fost rezident regal al Ținutului Nistru.

Studii: secundare Vladimir le-a făcut la Chişinău, cele superioare - la Kiev.

Participă la reanimarea cercului studenţilor moldoveni de la Kiev - Deşteptarea, membri activi ai căruia au fost pe vremea studenţiei lor Şt. Ciobanu. Al. Mateevici, S. Murafa, V. Bogos, D. Cigureanu, I. Dumitrașco, Toma Dumbravă, Bocancea ş.a.
În timpul revoluţiei din 1917 era student la Politehnică.

A fost membru al Partidului Naţional-Democrat. Ulterior face parte din Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Moldovenesc, constituit pe 3 aprilie 1917.

La 20 mai, vorbeşte în faţa studenţimii basarabene, adunate la primul ei congres.
În septembrie 1917, face parte din delegaţia care participă la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia.
A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Societăţii Studenţilor Moldoveni şi a aderat la Fracţiunea Blocul Moldovenesc.
A avut mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918.
În Sfatul Țării a fost membru al Comisiei de Interpelări.
La Chişinău locuia în timpul sesiunilor primului parlament al Basarabiei pe str. Pirogov 35. Reşedinţa permanentă o avea în s. Coteleu, jud. Soroca.

Chestionarul de membru al Sfatului Ţării l-a completat fiind în etate de 28 ani.
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

După unire, a fost consilier comunal şi deputat de Lăpuşna. A colaborat la diverse ziare și la câteva reviste de specialitate.
Și ca un om ce poseda adevărata cultură n-a încercat să-și facă un titlu de glorie din faptele frumoase pe care le înfăptuise odinioară.
Peste 98 de ani, la finele unui ianuarie, în secolul XXI, tot la Chișinău, în preajma Parlamentului era să fie linșat de un grup de persoane un lider de partid, a primit pumni o femeie - ministrul educației, iar ministrul culturii, tot o femeie, a fost salvată de răfuială de un ofițer de poliție...
Atunci mi-a venit în minte îndemnul lui Vlad Cazacliu - Cultura, cea mai puternică armă! 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus