Cultură

În culisele Istoriei: DIN GALERIA AVIATORILOR BASARABENI

Basarabia a dat nume sonore pentru istoria aviaţiei româneşti. Căpitanul aviator Vladimir Danielescu, sublocotenentul aviator Eufimie Zaharcu, aviatoarea Nadea Russo-Bosie, trei frați Lazu, ş.a.

S-a creat o tradiţie, pe parcursul mai multor ani, o tradiţie neobiectivă de a trece sub tăcere participarea aviatorilor români în campania de est. Am scris un material despre aviatorul Vladimir Gheorghian și l-am publicat în presa noastră gândind că astfel vom declanșa o avalanșă de materiale similare. Participarea lui la cel de al doilea război mondial a avut o justificare bine argumentată. El a luptat să-şi elibereze baştina de sub ocupaţia Armatei Roşii, mormântul mamei care rămăsese dincolo de sârma ghimpată a frontierei; să-şi elibereze satul natal şi casa părintească.
Sătenii îl ştiau pe isteţul Volodea, îl recunoşteau după gestul lui unic de „a flutura din aripi”, atunci când zbura deasupra casei părinteşti şi de a arunca un buchet de flori din avion chiar pe mormântul mamei.

La front a plecat fiind conştient că locul lui este pe linia întâi. Astăzi este greu să ne imaginăm cât de mare a fost tragedia basarabenilor în clipa când, la 28 iunie 1940, s-au pomenit cu tancurile Armatei Roşii invadând drumurile Basarabiei. Doar acei dintre noi care simt cum, treptat, Europa întăreşte frontiera de la Prut şi cum sporeşte, proporţional parcă, influenţa rusească la noi, pot înţelege acel val de disperare care a cuprins populaţia în acele tragice timpuri.

În arhiva lui Leonid Gheorghian am găsit o imagine unicat, parcă însăşi istoria ne-a ajutat să fixăm o secvenţă din acea tragedie nu repovestită de cineva, ci surprinsă de obiectivul aparatului fotografic.

În ziua când s-a anunţat cedarea Basarabiei, în 1940, fratele mijlociu din cei 16 fraţi Gheorghieni, Vasile Gheorghian, inginer la fabrica Textila din Iaşi, a plecat la Vărzăreşti, şi-a luat logodnica, Iulia Cozma, a adus-o la Iaşi şi s-au căsătorit. La ceremonie au participat numai câteva rude: fratele Vladimir Gheorghian, cumnatul Petrică Ţepordei, ofiţer, preotul Pavel Andrei din Teleneşti, unchi, cu familia. După cum se vede, a fost o nuntă tristă: cedarea Basarabiei, părinţi, fraţi, surori şi alte rude care rămâneau dincolo!

Nimeni nu ştia ce se va întâmpla cu ei, se ştia sigur doar că sovieticii vor modifica tot ce le-ar fi amintit basarabenilor de România. Dincolo de propaganda oficială sovietică, ce se făcea în Basarabia prin ziarele Pravda, Izvestia, Trud, mai răzbeau şi alte ştiri: că peste Nistru oamenii înstăriţi au fost ridicaţi şi duşi în Siberia, că pământurile au fost naţionalizate şi lumea înscrisă în colhozuri, că nu tot ce se scrie în ziare ar corespunde adevărului etc. Cine putea citi critic şi obiectiv informaţiile îşi dădea seama că „raiul sovietic” este doar o poveste. Cei rămaşi în Basarabia s-au convins că nici în cel mai negru vis n-au văzut realitatea sovietică ce li s-a deschis. Deportări, samovolnicii, fărădelegi şi totul în numele marelui ideal de unire a proletarilor din toată lumea şi de construire a comunismului. Nu este de mirare că Vladimir Gheorghian, aviatorul, a luptat fără de preget pe frontul de Est pentru eliberarea Basarabiei şi împotriva comunismului. Pentru basarabeni lupta cu sovietele devenise o cauză sfântă. Iar în memorie, ca o neştearsă amintire, o nuntă în care mirii şi rudele au plâns întruna.

A zburat pe un avion de tipul IAR-39, model biplan ce era utilizat pentru bombardament uşor şi serviciul de observaţii. Avea un echipaj format din observator şi un sergent mitralior.

A luptat ca un erou şi la numai 24 de ani era cavaler al ordinului Virtutea Aeronautică cu Panglică de Mihai Viteazul. A avut Steaua României, Coroana României, Crucea de Fier.

S-a născut într-o familie în care era al 16-lea copil, mezinul lui Nicanor şi Ana Gheorghian, răzeşi din satul Zgărdeşti, judeţul Bălţi.
A urmat şcoala primară în satul natal, iar studiile liceale le-a făcut la Chişinău la Liceul Militar Regele Ferdinand I. Fratele mai mare, Haralambie, prefect de Bălţi şi avocat, insista ca el să-şi continue studiile la Politehnică. Vladimir însă dorea cu tot dinadinsul să se facă aviator. Pe atunci vârsta majoratului era la 21 de ani, iar Vladimir, având doar 19, nu se putea înscrie la şcoala de ofiţeri fără permisiunea părinţilor. Haralambie l-a convins pe Nicanor Gheorghian să nu semneze nici o hârtie pe care o va aduce Vladimir şi atunci tânărul, îndemnat de marea dorinţă de a ajunge aviator, a falsificat semnătura tatălui său şi a ajuns elev al şcolii de aviaţie. După absolvire a fost repartizat la Flotila III de recunoaştere şi bombardament uşor, dislocată la Buzău.

Leonid Gheorghian, care ne-a pus la dispoziţie imagini de arhivă, a făcut şi nişte însemnări memorialistice din care nu pot să nu citez:
„Vladimir Gheorghian era un om vesel, sfătos, mereu gata să glumească. Aşa l-a descris şi un reporter care a vizitat pe front poziţia Flotilei a III-a (citez): „Grupul de aviatori se apropie de cortul nostru. Printre ei este şi simpaticul sublocotenent Vladimir Gheorghian, care, deşi muşca dintr-un măr, reuşea să vorbească mai mult decât toţi ceilalţi la un loc”.

Faţă de mine era foarte apropiat. Deşi îmi era unchi (eu îl numeam „unchiul Lodea”), era cu numai nouă ani mai în vârstă decât mine – o nimica toată faţă de cei douăzeci de ani ce îl despărţeau de vârsta fratelui său mai mare Haralambie, tatăl meu. Din modesta sa leafă de ofiţer mi-a cumpărat un acordeon şi apoi o bicicletă, lucruri care pe vremea aceea se procurau cu mult mai greu decât astăzi. Şi el avea acordeon. Îşi cumpărase şi o havaiană şi lua lecţii pentru acest instrument cu un muzician cunoscut (Gilly Stiploşek).

Crăciunul, Paştele şi ziua de 10 februarie (Sf. Haralambie, ziua onomastică a tatălui meu) prilejuiau întrunirea întregii familii la noi acasă, la Bălţi, iar Vladimir era nelipsit la aceste întruniri. La un Crăciun şi-a adus şi un bun prieten, pe sublocotenentul Gheorghe (Gică) Munteanu, care avea funcţia de observator în avionul pilotat de el.

În al doilea război mondial, în care România intrase pentru a-şi recupera teritoriul dintre Prut şi Nistru pierdut în anul 1940 în urma tratatului Ribbentrop – Molotov, Vladimir Gheorghian a participat ca pilot militar. Zbura pe un IAR – 39, avion biplan de observaţie şi bombardament uşor. Echipajul avionului era format din trei persoane: doi ofiţeri (pilotul şi observatorul) şi un sergent (mitraliorul).

Discuţiile dintre pilot (Vl. Gheorghian) şi observator (Gică Munteanu) în timpul unei lupte aeriene deasupra Mării de Azov, s-au desfăşurat altfel decât descrierea lor în volumul Fapte de Arme. Faptele s-au petrecut aşa cum descriu în cele ce urmează:

„La întoarcerea dintr-o misiune, avionul a fost atacat de trei avioane de vânătoare sovietice de tip Curtis (fabricaţie engleză), mult mai rapide şi mai maniabile. Din cauza vitezei sale mai mici, avionul românesc nu se putea retrage, fiind astfel nevoit să accepte lupta.

Avioanele sovietice atacau din spate, rând pe rând, trăgând salve de mitralieră, apoi depăşind avionul românesc de deasupra sau pe dedesubt, lăsau pe ceilalţi doi piloţi ruşi să facă acelaşi lucru.

Avionul românesc, deşi mai mare, mai greoi şi de viteză mai mică, avea un avantaj: avea patru guri de foc (patru mitraliere). Două fixate în aripi, mânuite de pilot, trăgeau înainte; cu una îndreptată în jos; sergentul mânuia o mitralieră cu care se putea trage înapoi, lateral şi în sus.

Un alt avantaj: echipajele româneşti erau, în acea perioadă, mai bine instruite decât echipajele sovietice. Deci avionul sovietic atacat în timp ce se apropia din spate şi trăgea în avionul românesc, era în acelaşi timp întâmpinat de salva mitralierei sergentului Zubic.

Dacă trecea în faţă pe sub avionul românesc, era lovit de gloanţele mitralierei observatorului (slt. Gh. Munteanu), apoi, ajuns în faţa avionului românesc, era luat în primire de cele două mitraliere folosite de Vladimir Gheorghian, care prin schimbarea poziţiei avionului, putea ţine inamicul mai mult timp sub focul său.

Toate cele trei avioane sovietice de vânătoare au fost doborâte.

Sublocotenentul Gheorghe Munteanu a murit fiind lovit în gât de un glonte dum-dum. Tocmai se sprijinise cu mâinile de umerii unchiului meu pentru a-i striga ceva la ureche (comunicarea prin căşti fusese deteriorată în timpul luptei), când a fost lovit de un glonte. Trupul său neînsufleţit a rămas rezemat de pilotul Vladimir Gheorghian până la aterizare. Vladimir nu a salutat, aşa cum a descris reporterul în articol.”

… Dar a plâns. Nu a plâns de durerea pricinuită de rănirea piciorului drept, ci de moartea prietenului său. Glontele care l-a rănit a fost tot un dum-dum, dar din fericire ricoşat, deci explodase înainte. Gloanţele dum-dum explodau după ce pătrundeau în corpul victimei. De acea erau interzise de convenţiile internaţionale; dar ruşii le foloseau totuşi. Sergentul Zubic, mitraliorul, a fost asemenea rănit. Avionul românesc, deşi foarte deteriorat, a putut totuşi fi adus de către Vladimir Gheorghian. În elice se putea vedea o gaură mare cât pumnul. Unchiul meu ne spunea că după toate regulile tehnicii, elicea ar fi trebuit să fie total distrusă în momentul în care a fost lovită.

După această luptă aeriană soldată cu trei avioane inamice doborâte, Vladimir Gheorghian a fost decorat cu ordinul Virtutea Aeronautică în gradul de cavaler cu panglică de Mihai Viteazul, iar Gheorghe Munteanu a fost distins postmortem cu ordinul Mihai Viteazul. ..Mitraliorul Zubic a fost distins cu cea mai mare decoraţie care se acorda subofiţerilor.

Vladimir Gheorghian a murit tânăr, în vârsta de numai 24 de ani.

Era pe frontul de Vest, în munţii Tatra. Fusese între timp avansat la gradul de locotenent şi era căsătorit de două luni. Soţia sa Elena (Lenuţa) venise pentru o scurtă perioadă la el. Aceasta era posibil, pentru că unităţile de aviaţie îşi aveau bazele în spatele liniei frontului. Într-o dimineaţă, în timpul micului dejun, este chemat pentru zbor de încercare. Avionul său, care avusese nişte defecţiuni, fusese reparat. Lenuţa a rămas să-şi termine cafeaua, iar Vladimir s-a urcat în avion, a decolat şi ….. acesta a fost ultimul său zbor. Probabil că defecţiunea nu a fost bine remediată. Avionul s-a prăbuşit de la mică înălţime în timp ce Vladimir încerca să aterizeze şi a explodat. O echipă a încercat fără succes să stingă vâlvătaia de flăcări. A fost înmormântat la cimitirul militar din Luduş.

„Vladimir Gheorghian a fost cel mai iubit membru din numeroasa familie a Gheorghienilor. Nu pentru că DE MORTUIS NIL NISI BENE, ci pentru că a fost un om plin de calităţi. Era vesel şi prietenos cu toată lumea, avea un caracter integru şi un deosebit simţ al umorului.

Nimeni din numeroasa noastră familie nu-şi aminteşte să-l fi auzit vreodată certându-se sau reproşând cuiva ceva.

Colegii mei de clasă din liceu îl cunoşteau. Ca fost elev al aceluiaşi liceu (Liceul Militar Regele Ferdinand I din Chişinău) venea uneori la liceu şi, cerând voie profesorilor, asista la lecţii aşezat în una din ultimele bănci din clasa mea. Prin anii 1942-1943 venea chiar destul de des la Chişinău. Acolo se afla Lenuţa, viitoarea lui soţie, iar mersul cu trenul nu era o problemă: decoraţia Virtutea Aeronautică îi conferea dreptul să călătorească gratuit cu clasa I-a.

Părinţii mei trebuiau să mă informeze despre moartea unchiului Lodea. Pentru a-mi uşura primirea acestei veşti, nu mi-au scris, ci au venit la Craiova, unde era evacuat liceul nostru, deoarece Chişinăul fusese reocupat de ruşi. La discuţie a participat şi ofiţerul de serviciu (amintesc că era un liceu militar). La un moment dat ofiţerul pune o întrebare:

– Ce ar vrea să facă tânărul (eu eram „tânărul”) după terminarea liceului?
– Ofiţer de aviaţie, răspund eu.
– Poate, interveni tatăl meu; deocamdată însă îi aduc o veste tristă: a murit unchiul său Valodea.
Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Mama şi-a şters o lacrimă, în timp ce tatăl meu încerca să rămână calm. După ce au plecat părinţii, m-am dus în clasă, m-am aşezat în banca mea şi am dat frâu liber lacrimilor. Un coleg, Popovici Anatolie, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce plâng.
– A murit unchiul meu. Aviatorul.
Colegii mei îl cunoşteau pe unghiul Lodea. Popovici a fugit către alţi colegi care erau în apropiere, strigând:
– A murit unchiul lui Gheorghian… a murit unchiul lui Gheorghian…
Unii colegi auzind vestea, au fugit în curte ca să-i informeze şi pe ceilalţi:
– A murit unchiul lui Gheorghian… unchiul lui Gheorghian… a murit…”
De fiecare dată când descoperim o personalitate, de fapt, descoperim o temă şi evident că tema pilotului Vladimir Gheorghian va fi continuată prin cercetarea arhivelor militare, dar ceea ce este mai important – prin curajul de a trata o temă delicată, care trebuie privită din unghiul realităţii contemporane. Europa se reaşează pe temeiurile istorice şi noi suntem datori să privim istoria noastră obiectiv, aşa cum a fost.

 Vladimir Gheorghian

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *