Timpul.md

Istorie 29 Iunie 2015 | 07:16

În culisele Istoriei: DRAMA DE NEUITAT A BASARABIEI...

Alexandre de Laryssa s-a născut la Soroca în 1932. Destinul l-a mânat departe de casă, tocmai în Canada. La rugămintea mea a scris niște amintiri. Basarabia și Chișinăul interbelic văzute prin ochii unui copil. Mărturii care azi au valoarea unui document despre destinul Moldovei dintre Prut și Nistru.

Mi-am dorit foarte mult ca accentele memorialistice să cadă pe Liceul Militar din Chișinău „Regele Ferdinand I”, adică ceea ce se referă la ultimele lui clipe de existență. Aveam nevoie de acest ultim acord din falnica existență a acestei școli elitare. Și desigur un moment special îl constituie exodul basarabenilor, mai întâi spre țară, iar apoi extrădarea către URSS. Astfel a văzut lumina un text cutremurător „Memorii, la 83 de ani”. Ortografia e specifică autorului, care fiind de formație inginer pune întru fel original accentele reliefând subtilități nebănuite, de aceea nu mi-am permis să schimb nicio virgulă:
„Scurtă ședere la Bălți, apoi Chișinău. Orașul e mare, dar și copilul e ceva mai mare și vede mai multe. Străzi largi, mărginite de copaci bătrâni, clădiri frumoase, Catedrala monumentală, Statuia lui Ștefan cel Mare, Leii din fața Băncii, toate impresionează, și dau o imagine de curat, de civilizat, și de bine gândit.

Asistăm la spectacole de stradă. Ne amuzăm la Circ. Ador Muzeul din clădirea sa, în stil Maur. Cred că el mi-a deschis gustul pentru istorie…
...Școala Primară, era pe strada Pușkin, aproape de intrarea străzii General Berthelot, pe care locuiam. Eram bucuros, îmi plăcea să merg la școală. Păstrez și astăzi Diploma (Premiul III) cu care termin clasa Ia.

Iunie 1940, suntem în Moldova în vizită la tata, concentrat la regimentul său de artilerie. Trăznetul ocupației găsește familia împreună, dar cu o singură valiză. Alții nu au avut șansa asta și sunt disperați. Două zile înainte de plecare, suntem cu mama pe stradă, la Chișinău. Ne întâlnim cu Dna. ’’X’’ care exclamă «Vai, dar cum plecați acuma, când se pregătesc evenimente așa de minunate ? Ei știau!
Refugiul e greu, autoritățile fac ce pot, dar o parte a populației este împotriva venirii noastre. Suntem: «Rușii,» sau «Bolșevicii dracului» și «ați venit să ne mâncați pâinea noastră.» La școală, zilnic: «Tu ăla lungu, ia scoală-te tu, în două picioare, și citește-le ăstora ceva, să audă și ei cum citești tu românește.» Nu citeam rău, dar accentul meu stârnea râsul colegilor și, mie … îmi cădea foarte rău…

Se fac unele schimburi de Familii. Dacă plecarea, spre Rusia, e simplă. Venirea celor, din Basarabia, este foarte complicată. Tata speră totuși că, măcar una din surori, va reuși să vină. Suntem dese ori, în Gară, așteptând trenurile de la Chișinău. Asistăm și la plecările spre Patria Socialismului. Trenuri pline. Se pleacă festiv, cu flori, cu râsete și cântece de bucurie. Sunt aceiași care așteptau, la Chișinău, « minu-natul eveniment»? Nu știu câte zeci de mii au plecat atunci. Se pare că istoria a uitat de ei...

Cred că majoritatea s-au întors, odată cu tancurile rusești, dar nici despre ei nu s–a auzit mare lucru.

Buzău, iarna lui ‘40, revenim de la vânătoare, port agățată pe umăr cu vădită mândrie, o superbă vulpe, vânată de tata. Ne oprim pe marginea trotuarului și scoatem căciulile, în fața unei mari procesiuni de înmormântare. Negru de lume. Preotul, în mare ținută, cu Biblia în mână, înconjurat de asistenți, conduce mulțimea. Dar, ne vede și, … oprește procesiunea! Se apropie de noi, să-l întrebe pe tata cu cât vinde vulpea. Tata refuză. Sunt nedumerit, merita oprită înmormântarea, pentru o vulpe? Vor mai fi surprize, părinții nu le vor comenta niciodată, doar eu voi rămâne cu întrebările. Revenim la Chișinău, stricăciuni serioase, dar suntem acasă. Se deschide un Muzeu, în care defilează imaginea ororilor petrecute în anul de ocupație. Vecinii le confirmă. Tata e plecat, voluntar, pe front. Va reveni, după căderea Odesei, contuzionat și decorat cu Ordinul Coroana României cu Spade. Este convins că Războiul va fi pierdut. Ucrainenii nu uitaseră genocidul stalinist, milioanele de morți prin înfometare, din anii ‘30. Armata română a fost primită cu flori, icoane scoase din ascunzișuri și urarea «Dumnezeu să vă ajute, că ne-ați scăpat de Bolșevici». Toți sperau, și așteptau, o formă de independență, dar comportamentul germanilor este incalificabil. În locul câtorva milioane de ucraineni, porniți contra Moscovei, apar partizanii…

Ocupația sovietică era un pericol mortal, pentru vechile familii. Ce facem, schimbăm vechiul nume?

Am înțeles, mai târziu, ce dureroasă a fost decizia pentru Tata. Dar trebuia ales, între viață și moarte. Decembrie 1942, ne numim « Zănescu», nume ales din Cartea de Telefoane a Bucureștiului. Din acest moment vom folosi în casă, exclusiv limba română și nu vom mai pomeni, niciodată, nici vechiul nume, nici origina familiei. O perdea grea cade, ca o ghilotină, între noi și trecutul neamului nostru.
Reușesc examenul, la Liceul de băieți Alecu Russo, dar urmează cel de la Liceul Militar Ferdinand I, pe care, și eu și Tata, îl preferăm. Dar nu mai este examen, ci concurs – 300 candidați, pe 28 locuri. Părăsesc coconul familial pentru un Liceu, după care nimic nu mi se va mai părea greu. De ce era să aleg cariera militară? Nu știu! Încercam poate, involuntar, să-mi ocolesc destinul! Din fericire, voi eșua! Jean de La Fontaine spunea undeva că «Deseori ne întâlnim cu destinul, pe căile luate ca să-l evităm».

Liceul, foarte bine cotat, își merita reputația. Materiile clasice, cu franceza și germana, sunt însoțite de alte programe. Ele sunt destinate unei pregătiri intelectuale si fizice, complete. Participăm la Cor, facem gimnastică, scrimă, sau sporturi de echipă. Se poate învăța un instrument muzical. Am ales pianul. La Instruirea militară, se adăuga cea comportamentală: în viață, în familie, pe stradă. Aflăm că, însoțind o femeie, ocupăm pe trotuar locul spre carosabil; că, la întâlnirea a doi militari, de același grad, primul care salută, e cel mai politicos, nu cel mai tânăr! Că ținutul mâinilor în buzunare… etc. …

Programul e militar. Deșteptarea, toaleta, echiparea, patul. Apoi, Careul din curte, cântăm Imnul, se ridică Drapelul. Lecții dimineața, apoi puțină instrucție. Seara pregătirea temelor. Totul sub suprave-gherea unui ofițer sau a unui «gradat», elev din Clasele superioare. Notele, din timpul săptămânii, determină programul de Duminică. O singură notă, sub 5, aduce Consemnarea. Elevul va repeta, în Clasă, materia respectivă. Altfel, programul e liber, se face sport, se poate ieși la plimbare în Oraș.

Transformarea unei bande de tineri, într-o Echipă unită, și oțelirea caracterelor, este primordială. Iar căile de a o realiza sunt diverse. Un exemplu: Se dă «Stingerea». E ora de dormit, dar paturile sunt apropiate. Se va găsi, întotdeauna, un nătărău, care să-și gâdile vecinul, sau să-i tragă plapuma. Chicote sau râsete. Gradatul, care doarme cu noi, aprinde lumina. Cine a râs? Tăcere! După a doua întrebare, vine ordinul: «Echiparea!» Sărim din paturi, coborâm în curte. Afară plouă cu găleata. Formăm Plutonul. Gradatul comandă: Înainte fuga marș! - Înapoi fuga marș! - Culcat! - Drepți! – Culcat! ... Pe el nu-l plouă, e sub marchiza de sticlă care protejează scara. Eu, cu școala vânătorii, suport ușor. Câțiva colegi, lângă mine, încep să plângă. Normal, suntem numai în Clasa Ia și avem doar 11 ani! După un sfert de oră, exercițiul/pedeapsă, se termină. Nu ne recunoaștem. În afară de ochi, suntem negri de noroi. Se ordonă curățirea echipamentului. Dacă peste 15 minute, găsesc o singură pată, reluăm instrucția! Ne-a lăsat mai mult timp...

Reintrăm în dormitor, Gradatul iese. Știm ce avem de făcut, punem mâna pe perne. Vom pedepsi nătărăul, care nu a avut curajul să-și recunoască fapta. Primele perne vor tăbărî pe vinovat, celelalte pe cei din rândul întâi. O învălmășeală destinată calmării nervilor. După o astfel de lecție «vinovatul», va prefera să-și recunoască isprava, primind pedepse ușoare. În schimb, dacă cineva l-ar fi reclamat, ambii ar fi fost pedepsiți. Reclamantul, cu mai multă rigoare. Armata nu iubește trădătorii.

Începutul cursurilor e bun, la franceză, profesorul ne pune să citim câteva rânduri. După două fraze, mă privește mai lung, și îmi pune un 10. Mă va ignora tot restul anului. Uniforma îmi place, mai mult decât instrucția, dar nu e grav, mă obișnuiesc repede. Sunt în vizită acasă, unde Claudia e cu câteva colege. Una mă atrage pe genunchi, și îmi spune «Ce păcat că nu ești mai mare». Da, eu aveam 11, iar ele 18 ani. Doamne cât aș fi vrut, și eu, să cresc mai repede!

Toamna, lui ’43, aduce o perioadă serioasă de instrucție. Se așteaptă vizita Regelui Mihai. Vom defila în fața lui și totul trebuie să fie impecabil. Vom defila, bătând cu mândrie pasul, în centrul Chișinăului. Nu știam, pe atunci, că va fi pentru ultima oară...

Tata avea dreptate, războiul e pierdut. Liceul, refugiat la Craiova, va fi desființat, familia se va instala la Lugoj. Aici trăia un veritabil Zănescu, craiovean, cu un strămoș căruia i s-a pierdut urma, prin secolul 18. Devenim o «Ramură de olteni». Păstrez și astăzi actul, Comandantului Militar Rus, din Lugoj, care ne scutește de așa zisa «Repatriere». Bieții deportați (63 000? - cifra e cu mult mai mare Iu.C.) care nu au găsit astfel de «rude» și au luat drumul Gulagului. Aveam și câțiva colegi de liceu printre ei… În lipsa dovezilor, că părinții sunt în România, li s-a spus că vor pleca «acasă». Au primit haine, din uniforme cărora li s-au scos însemnele liceului, schimburi de lingerie și niște bani de cumpărături. La întoarcerea din oraș ne-au arătat cele cumpărate: Mici ferestraie și pile pentru tăiat metale. Nu era nevoie, de un desen, ca să înțelegem la ce vor servi… Plecarea lor a fost trăită ca o dramă, pentru noi toți…”

Acesta e doar un fragment, dar așa cum într-o lacrimă de copil se reflectă tot universul, așa în această „picătură memorialistică” se refrânge marea dramă a Basarabiei și a basarabenilor...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus