Timpul.md

Istorie 20 Ianuarie 2016 | 07:09

În culisele Istoriei: ETERNA REVENIRE

Alexandru Budișteanu, care s-a născut la Pârlița și a copilărit la Bălți, este basarabeanul cu un destin de unic.

A fost arhitect-șef al Bucureștiului timp de șase ani, imediat după cutremurul devastator din 4 martie 1977. Pe plan internațional a atins niște rezultate greu de repetat: arhitect-șef de Secție în Secretariatul ONU de la New York. Începând cu anul 1997 activează în Uniunea Internațională a Vorbitorilor de Limba Engleză (ESU), ajungând în perioada 2007-2008 președinte al Consiliului Internațional al acestui for mondial. Actualmente ca ex-președintele Filialei din România a ESU e desemnat președinte emerit al acestei filiale.

După 1989 a fost expert parlamentar și consilier de ministru. În prezent e membru al Consiliului Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române și al Consiliului Științific al Fundației Naționale a Panteonului României a Academiei Române.
Este autorul mai multor cărți, ultima fiind o uimitoare suită de memorii „Sub patru regimuri pe toate continentele” (București, 2014). Tot el mi-a expediat un compendiu memorialistic intitulat „Cum m-a străbătut istoria” din care am selectat câteva momente sugestive.

Spre exemplu ocuparea Basarabiei în 1940 văzută de un copil:
... Astfel, n-am să uit niciodată seara zilei de 28 iunie 1940 când, la Bălți, ascultam la radio buletinul de știri și a căzut ca un trăsnet peste noi, (părinții mei și cu mine, care aveam 11 ani) cumplita știre privind consiliul de coroană, care avusese loc și unde se discutase și acceptase ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Trăisem într-o lume și o țară, în care noi ca români ne simțeam perfect și la noi acasă, cu perspective normale și frumoase de viață, atât pentru noi, cât și pentru o țară mare și înfloritoare. Brusc ne-am pomenit niște proscriși expuși la un viitor incert, dar amenințător.

...Deci tata a hotărât să rămânem pe loc – deci în aceeași casă. Iar în jurul nostru totul s-a schimbat cu brutalitate. Au apărut cetățenii sovietici primitivi, prost crescuți și îmbrăcați ridicol, care se uitau de sus la noi, care eram - după ei - reprezentanții unei orânduiri sociale înapoiate, ei reprezentând cea mai avansată societate din lume. Se mirau însă, constatând abundența de alimente din piață și de mărfuri din magazine. Dar lucrurile au intrat repede în normalul sovietic și ne-am confruntat repede cu lipsurile endemice ale noii orânduiri.
Proprietarul casei în care locuiam, Papij, fost portărel, mai avea o casă în aceeași curte. A fost expulzat împreună cu familia, iar în casa respectivă s-a mutat un ofițer KGB cu familia, ei devenind vecinii noștri nemijlociți. Vorbeau numai rusește...

...În ceea ce privește viața noastră, tata a trebuit să schimbe patru servicii, deoarece nu i se ierta faptul că lucrase la Administrația financiară și „contribuise la spolierea poporului”. Mama era învățătoare, iar eu eram elev într-o școală medie de limba rusă, fiind acceptat pionier sovietic, ceea ce era un succes social.”
Un alt moment cheie îl reprezintă deportarea din iunie 1941 despre care s-a scris încă foarte puțin:

„...Nu-i doresc nimănui să trăiască ce-am trăit noi, atunci când ne-am trezit la 13 iunie 1941, constatând că o mulțime de familii dispăruseră, fiind deportate peste noapte. Astfel familia vecină din dreapta Mintuș a dispărut, deoarece aveau o casă în proprietate, precum și pământ la țară, fiind declarați chiaburi. Familia din stânga noastră a avut o soartă și mai cumplită. Proprietarul Schițco, fost șef de gară sub români și începând războiul, a fost arestat în scurtă vreme, fiind declarat un spion, care transmitea semnale luminoase noaptea avioanelor românești! (În realitate el ieșea seara în curte și fiind fumător își aprindea țigări cu chibriturile.) A fost condamnat și trimis în lagăr în Siberia unde a și murit în scurtă vreme.”
Intrarea armatelor germane și române în Basarabia anului 1941:

„...Tot atunci am avut marea surpriză a vieții noastre. La 22 iunie (se pare că luna iunie are un rol special în istoria Basarabiei) ne-a trezit devreme în zori în zgomot de motoare de avion și de răpăieli de mitralieră. Pe cer am putut urmări o luptă aeriană. Erau avioanele germane, care lichidau avioanele sovietice, ce-și aveau aeroportul lângă oraș la Strâmba. Aviatorul sovietic, care locuia la noi a plecat val-vârtej (după ce începuse lupta aeriană) și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. (Iar în camera lui, în mod ciudat, n-am găsit mai târziu absolut nimic care să-i aparțină.) Apoi l-am ascultat la radio pe Mareșalul Antonescu, eliberatorul nostru, care își citea proclamația. Totul se schimba brusc și fundamental în viața noastră.

...nici prin cap nu ne trecea să fugim din fața unor trupe eliberatoare, iar trupe sovietice de rezervă nu existau. Deci bombardamentul german și incendierea orașului au fost inutile și criminale. De teama unor alte bombardamente am luat hotărârea să ne refugiem la țară la niște rude ale fostului proprietar. Ne-am dus în satul Moara de Piatră și în scurtă vreme am avut marea bucurie să primim acolo primii soldați români, care au fost întâmpinați de săteni ca niște adevărați eliberatori. Eram fericit văzând că soldații români, care în 1940 se retrăseseră scuipați și umiliți de alogeni, reveneau acum învingători.

Ne-am întors acasă, am găsit casa jefuită, dar asta nu conta. Redevenisem cetățean român locuind tot în aceeași casă. Anul de stăpânire sovietică părea că fusese un vis urât și foarte repede viața românească și-a reintrat în drepturi. Mi-am reluat cursurile le liceul meu drag „Ion Creangă”. Prăbușirea Uniunii Sovietice părea o certitudine, dar din nefericire n-a fost așa.”

Un alt capitol dramatic -- refugiul din 1944:

„...Soarta războiului s-a schimbat, dar crezând în propaganda germană, am tot sperat că sovieticii vor fi opriți. Ne pregătisem cu lucrurile ambalate pentru un eventual refugiu, dar nu acționasem. Și iată că suntem în luna martie a anului 1944 și rușii sparg frontul.

...Am început o viață nouă într-o provincie românească diferită de Basarabia, dar care mi-a plăcut foarte mult. A urmat însă 23 august, o mare dramă pentru noi, când dușmanii noștri de moarte ne devin „aliați” și începe vânarea „cetățenilor sovietici originari din Basarabia și Bucovina de Nord, care trebuie să se prezinte în fața Comisiei Aliate de Control (formată numai din sovietici) în vederea repatrierii”. Repatrierea în cazul nostru însemna de fapt iarăși Siberia. Desigur că nu ne-am prezentat la comisie. Atunci sovieticii s-au dus în școli și au sechestrat copiii basarabenilor refugiați, obligându-i pe aceștia să se prezinte la comisie. În această situație eu nu m-am mai dus la liceu, iar tata s-a dus la București și a reușit să obțină un transfer cu serviciul la Ploiești. La Ploiești ni s-a pierdut urma de refugiați și am început o viață complet nouă pornind de la zero.”

Viața continuă după legile ei și destinul memorialistului nostru face niște zigzaguri neașteptate:
„Am hotărât să mă dedic studiului arhitecturii, deși mă tentase inițial dreptul și filosofia, dar față de înregimentarea ideologică obligatorie, am hotărât să îmbin artisticul cu tehnicul și am intrat ca student la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București.

...Pregătirea mea profesională s-a desfășurat bine, am devenit arhitect urbanist, am lucrat la București în domeniul proiectării și cercetării de specialitate și în anul 1956 am fost propus să plec la aspirantură la Moscova. Având în vedere antecedentele mele basarabene, am vrut să refuz, deoarece însemna să mă duc de bună voie în gura lupului. Pe de altă parte un refuz ar fi declanșat o anchetă, așa încât am preferat să accept, asumându-mi riscurile. Deci în perioada 1956-1960 am fost aspirant la Moscova, specializându-mă în amenajarea teritoriului.”
Și tot atunci își asumă riscul de a revedea Basarabia:

„...În aceeași perioadă mi-am revăzut dragostea mea - Basarabia. Am cerut să fac după obicei o călătorie de studii, cerând să mi se aprobe de ministerul sovietic de interne o călătorie cu traseul: Minsk, Lvov, Cernăuți, Chișinău, Odesa, Kiev, Harkov, Stalingrad, un voiaj pe Volga până la Gorki și întoarcerea la Moscova. Mi s-a spus că pentru ca să pot studia bine orașele vizitate propuse, care erau multe, lista se reduce și de pe listă se scot Cernăuți și Chișinău (!?). În consecință de la Lvov plec cu un tren de noapte la Cernăuți. Vizitez orașul toată ziua și plec cu un alt tren de noapte la Bălți. Spre ziuă mă uit la peisajele mele atât de iubite și aud cum un țăran strigă: „Măi Ioane, adă vaca măi!” Cobor în gara Bălți-Slobozia, îmi las valiza la gară și încep emoționat vizita de revedere a orașului meu drag. În fața gării un monument mic al lui Lenin. Traversez Răutul pe podul din oraș și iată-mă în centrul propriu zis.

Schimbările în oraș sunt mari. Pe fosta stradă principală Regele Ferdinand sunt blocuri de locuit sovietice cu magazine. Prefectura a rămas însă în vechea ei clădire frumoasă. Iată și clădirea liceului unde am învățat și care s-a completat cu o lipitură sovietică nereușită. Acum este clădirea Universității de Stat, care conține și liceul. Din fericire sunt ambele de limba română, pardon moldovenească. Merg acum spre fosta noastră casă pe strada Ștefan cel Mare, acum Pușkin. Iată și grădina publică, în care ne ascunsesem de bombele germane. Și iată și casele din fosta noastră curte. Dar ceea ce șochează este dispariția tuturor gardurilor. Se circulă printre case în voie. Intru în fosta noastră curte. Am emoții. Iată și casa de care mă leagă amintiri profunde. Din casă iese o rusoaică grasă cu o găleată de apă în mână. Coboară treptele de pe terasă și varsă găleata în curte. Oare de ce? Nu mai funcționează chiuveta sau veceul? Dar apa curentă? Se uită urât la mine și mă întreabă pe cine caut. Mormăi un nume ininteligibil și mă retrag repede. Continui periplul amintirilor. Doi copii se apropie de mine și mă întreabă în limba rusă cât e ora. De vină este din nou aspectul meu străin. Copiii sunt educați să-i întrebe pe spionii respectivi, cât e ora și să vadă dacă aceștia răspund și cum răspund. Le răspund copiilor cu un accent cât mai moscovit… Sper că au fost mulțumiți… Îmi scurtez vizita și mă duc să mănânc undeva. Pe stradă mă acostează un ofițer sovietic. E și el nou în oraș și mă întreabă unde poate mânca (?!) Atâta tot…
Văd și frumoasa catedrală Sfinții Constantin și Elena construită de români, dar e încuiată. Peste tot se vorbește rusește supărător de mult. Iată și vechea biserică Sfântul Nicolae. În curtea ei o rusoaică grasă doarme pe iarbă. Și se întâmplă un lucru incredibil. Un bătrân care cosește iarba din curte, se uită la mine și apoi spune, arătând către femeia care dormea: „Când veniți înapoi ? Când ne scăpați de ăștia?” Își dăduse seama că nu eram localnic, deoarece eu căutasem să mă îmbrac cât mai sovietic, dar tot nu arătam ca atare. A ghicit și că eram român! I-am zâmbit, nu i-am răspuns nimic și am plecat grăbit, dar fericit.

Mănânc la un bufet, mă duc la sediul Aeroflot și cumpăr un bilet de avion pentru Chișinău. Din fericire fiind cursă internă, nu trebuie să te legitimezi. Îmi recuperez valiza de la gară și plec cu avionul. Mă uit din avion cu drag la frumoasele dealuri basarabene. La Chișinău îmi revăd niște rude pe linie maternă și dorm la dânșii. Vizitez a doua zi orașul rusificat și plec cu un tren de noapte la Odesa. Ajung acolo fără să las urme de înregistrare în afara opririlor aprobate. O noapte lipsește din răboj, dar nu mi s-a întâmplat nimic după aceea…”

Ne-am întâlnit pe 22 noiembrie 2015 la București, am mers prin oraș vorbind despre arhitectura care are personalitate și eram fericit de faptul că Basarabia e o pepinieră de mari și irepetabile personalități...
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus