Timpul.md

Istorie 13 Aprilie 2017 | 11:17

În culisele Istoriei: ETERNITATEA UNUI ARTIST

 E o axiomă teza că un artist trebuie să posede o vastă cultură şi este ideal cazul când el este şi un intelectual rafinat. Basarabia interbelică, prin contribuția lui Alexandru PLĂMĂDEALĂ ne dă un asemenea model.

 Artist plastic de vocaţie, director al Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău, el a colindat nu numai România, descoperind frumuseţea mănăstirilor şi a bisericilor din Nordul Moldovei, dar a călătorit prin Italia, prin Franţa, prin Grecia şi Austria, citind istoria Artei pe originalele expuse prin muzee, savurând aroma trecutului.
Reuşita lui cu monumentul lui Ştefan cel Mare nu este un accident, este finalizarea logică a unui proces de şlefuire intelectuală, de şlefuire spirituală.

A scrie despre Alexandru Plămădeală e foarte dificil, căci personalitatea lui e asemănătoare cu cea a unui diamant cu mii şi mii de nebănuite faţete.
În 1919, după decesul lui Vladimir Okuşko, direcţia Şcolii a fost preluată de către unul dintre cei mai buni absolvenţi ai Şcolii – sculptorul Alexandru Plămădeală care a şi condus-o până în 1938.
Biografia lui o reproducem din ghidul enciclopedic Colegiul de Arte Plastice Alexandru Plămădeală (Chişinău, 2007):
Plămădeală, Alexandru (22.X.1888, Buiucani, Chişinău – 15.VI.1940, Chişinău), sculptor.
Studii: Şcoala Duhovnicească din Chişinău (1898-1904), Seminarul Teologic din Chişinău (1904-1911), Şcoala de Desen din Chişinău (1907-1911), Şcoala Superioară de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Moscova (1912-1916). După absolvirea şcolii urmează studii de specializare în atelierele de sculptură ale şcolii.

Activitate profesională: gravor la Monetăria din Petrograd (1916-1918). Este numit în funcţia de profesor de desen la Şcoala Spirituală din Chişinău (1918-1919), director al Şcolii de Desen, transformată în Şcoală de Arte Plastice (în prezent Colegiul Republican de Arte Plastice (Alexandru Plămădeală) (1919-1938). În 1921 creează Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, devenind conducătorul ei. Organizează 11 expoziţii în diferite localităţi ale României. Din iniţiativa lui, în 1939 este fondată Pinacoteca Municipală.

Distincţii: Steaua României în grad de ofiţer (1923), Coroana României în grad de ofiţer (1927). În Chişinău fosta stradelă a Livezilor din sectorul Buiucani îi poartă numele.
Din 1919 până în 1933 Şcoala de Arte a fost absolvită de un număr de 58 de persoane dintre care 40 de absolvenţi au fost admişi în şcoli superioare de arte.

În aceşti ani, în momentele grele, destinul şcolii a fost legat direct de numele maestrului Ion Teodorescu-Sion, distins artist plastic român, prieten cu Alexandru Plămădeală.

Aşa s-a întâmplat că Ion Teodorescu-Sion (1882, Ianca, jud. Brăila – 1939, Bucureşti). A fost unul dintre marii artişti români, care a avut o contribuţie deosebită la salvarea şcolii de arte frumoase din Chişinău. Întâmplarea a făcut ca în 1921, când pentru prima oară artiştii basarabeni au fost invitaţi să participe la saloanele oficiale din Bucureşti, Ion Teodorescu-Sion a văzut lucrarea lui Alexandru Plămădeală Disperarea. Profund impresionat, el a întrebat pe cei doi bărbaţi, care stăteau în preajma lucrării şi care, după părerea lui, erau nişte muncitori-hamali, cine este autorul lucrării, la care unul dintre acei doi a răspuns: – eu.
Alexandru Plămădeală nu arăta ca un artist în viziunea pictorului bucureştean, dar prietenia lor s-a înfiripat pe loc şi a durat până la moarte şi n-a fost prieten mai fidel pentru Alexandru Plămădeală la Şcoala din Chişinău decât Teodorescu-Sion. De câte ori încerca Ministerul Culturii şi Cultelor, ori Primăria Chişinău să atenteze la spaţiul şcolii, la finanţare, la suveranitatea instituţiei, acest artist, pe atunci funcţionar de stat, intervenea prompt şi într-un fel sau altul îşi ajuta prietenul care era prieten al şcolii şi ajuta şi şcoala.
Era un spirit vesel, inventiv, câteodată păşind chiar peste limitele bunului-simţ.
Alexandru Plămădeală plecase într-o excursie la Paris, lăsându-şi acasă mama bolnavă. Dar având ferma înţelegere că dacă cumva situaţia se înrăutăţeşte, să i se dea o telegramă cu un conţinut adecvat: mama se simte rău. Ion Teodorescu-Sion, sosind la Chişinău şi negăsindu-şi prietenul, a aflat această parolă şi a dat o telegramă la Paris, făcându-l pe Plămădeală să nu-şi mai termine excursia. Dar asemenea lucruri la oameni de atare calibru sunt de iertat. Plămădeală, în mai multe rânduri, a executat câteva portrete ale lui Teodorescu-Sion. Iar moartea ilustrului pictor l-a amărât profund, fiindcă în atmosfera românească înainte de război, pentru Alexandru Plămădeală, această prietenie valora cât o rază de lumină pură.

Destinul a făcut ca peste un an să dispară şi Plămădeală.

O altă mare personalitate a culturii române, poetul Ion Minulescu, în virtutea funcţiilor pe care le deţinea la Ministerul Culturii, a fost implicat direct în procesul de salvare de la dispariţie a Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău. În acest sens putem relata următoarele:
Memoria atinge lucrurile şi ele învie, evenimentele capătă parcă mişcarea de odinioară şi timpul, ca prin miracol, se scurge nu înainte, ci înapoi.

Din acea derulare a amintirilor vom reţine o serie scurtă de momente, care au vărsat mai multă lumină asupra a două mari personalităţi – Ion Minulescu (6.I.1881 – 11.IV.1944, poet, prozator şi dramaturg) şi Alexandru Plămădeală.

Au avut norocul să se întâlnească în Chişinăul mic şi lâncezit din anii interbelici. Şi dacă unele nuanţe ale memorabilelor întâlniri au şi pălit, apoi ceea ce s-a păstrat neatins capătă astăzi corole de mit…

Ion Minulescu a condus mai mulţi ani Direcţia de Arte a Ministerului Culturii. Era în obligaţiile lui să cunoască artiştii şi şcolile de artă, care activau pe atunci. Şcoala de arte din Chişinău, cunoscută şi sub numele de Şcoala de arte plastice a lui Plămădeală, nu era pentru el o necunoscută. Faima acestui aşezământ de învăţământ era dublă. Inspectorul din Ministerul Culturii şi tot el, minunatul pictor Ion Teodorescu-Sion a propus în anii ’20 ca Academia de Arte din Bucureşti să fie reformată după modelul acestei şcoli. Aceasta era concluzia lui făcută în urma inspectării modestului aşezământ de învăţământ. Propunerea a stârnit mare vâlvă în capitală şi a generat destule neplăceri directorului Alexandru Plămădeală. Adversarii lansează chiar ideea lichidării şcolii, care, de fapt, li se părea un focar al bolşevismului.

Siguranţa română era de aceeaşi părere şi, din când în când, aducea dovezi la acest capitol, ceea ce era, de fapt, reversul medaliei…
Fără să ţină cont de laude, fără să ţină cont de critică, şcoala, sclipuind anumite surse, continua să existe. Ministerul, mirat de o asemenea vitalitate, hotărăşte în 1931 s-o înscrie în rândul şcolilor subsidiate de stat. Pentru a face acest lucru, la Chişinău a sosit Ion Minulescu. Misiunea lui era de a trece Şcoala de arte din subordinea Primăriei în subordinea Ministerului Culturii. Problema era destul de complicată.

Dar în faţa unei vedete literare de primă-mărime chiar şi birocraţia s-a făcut mai indulgentă.

Cu atât mai mult că nici poetul nu era dintre persoanele care să dea indicaţii şi să aştepte ca ele să fie discutate… Primăria a acceptat toate condiţiile puse, şi-a luat obligaţia să subsidieze parţial şcoala şi s-o asigure cu cărbuni pentru iarnă. Problemele, pentru a căror rezolvare Plămădeală ar fi cheltuit luni, sau poate chiar ani de zile, s-au limpezit în câteva clipe.

Era şi firesc ca un asemenea mag să fie invitat în atelierul sculptorului, pus în capul mesei şi tratat ca un oaspete foarte drag. Cât timp au discutat, Plămădeală s-a folosit de prilej şi i-a trecut profilul pe hârtie, iar de pe hârtie l-a trecut pe os, obţinând în felul acesta o miniatură excepţională. Olga Plămădeală, soţia sculptorului şi martora acestei întâlniri, a caracterizat lucrarea în cauză drept una dintre cele mai bune de acest gen.

Plămădeală, care însuşise modelul de comportare a demnitarilor de mare calibru, foloseşte momentul pozării în scopul său şi, făcând o reclamă deosebită, obţine de la Minulescu promisiunea că două absolvente ale şcolii din Chişinău îşi vor continua studiile în Belgia.
Poetul şi-a onorat cuvântul dat: două absolvente, respectiv Claudia Cobizeva şi Elisaveta Ivanovskaia, plecând în străinătate, aveau în buzunar subsidiile Ministerului Culturii.

Ivanovskaia s-a căsătorit şi a rămas să locuiască în Belgia, iar Claudia Cobizeva s-a întors şi a atins un înalt nivel profesionist lucrând în tihnitul Chişinău.

Miniatura pe care Minulescu o luase cu sine la Bucureşti a avut şi ea parte de o soartă deosebită. Olga Plămădeală scrie în memoriile sale că scriitorul, fiind la un congres în Anglia, la Londra, a cedat insistenţelor unui colecţionar şi i-a vândut semnătura.
În 1991 am vizitat casa maestrului din Bucureşti, fiica lui, Mioara Minulescu, şi-a amintit că în casa lor se vorbea despre Plămădeală, se vorbea despre Basarabia. Mi-a prezentat câteva miniaturi cioplite în os, executate cu măiestrie, dar cea pe care aş fi dorit s-o văd neapărat, lipsea…

În 1933, Ion Minulescu vizitează şi inspectează din nou Şcoala de Arte din Chişinău. Ministrul Aurel Vlad îi dă misiunea de inchizitor, poruncindu-i să închidă şcoala.

Motivul oficial era lipsa de fonduri financiare. Motivul neoficial îl constituia rapoartele Siguranţei.
Necazul lui Plămădeală nu avea margini. Rodul muncii lui de ani de zile trebuia să piară într-o singură clipă. Indispus la culme, el arde o înjurătură. Soţia lui scrie: „Alexandru Mihailovici n-a putut face nimic mai bun, decât să înjure pe ministru şi a făcut-o atât de virtuos, încât l-a entuziasmat pe Minulescu, care se dădea în vânt după expresii originale. Îi era şi lui ciudă pe ministru că l-a trimis într-o deplasare atât de dificilă”.

Chibzuind câteva zile, el găseşte de cuviinţă să-i spună directo¬rului următoarele cuvinte:
„Ei vor să facă din mine călăul acestei şcoli, n-o să le reuşească. Eu o să trec şcoala în subordinea primăriei, iar mai departe veţi exista cum vă va duce capul.

Minulescu s-a ţinut de cuvânt şi de data aceasta. Şcoala lui Plămădeală a supravieţuit datorită subsidiilor locale.
S-au păstrat câteva fotografii din acea vreme. Cei ce pozează sunt trişti şi indispuşi. Aşa era culoarea epocii în care prevala motivul nesiguranţei… (Iurie Colesnic, Mitologia amintirii // Sfatul Ţării, nr. 220-224, anul 1992)
În 1933, Ministerul Culturii din România emite o decizie despre închiderea Şcolii de Artă, dar graţie relaţiilor pe care le avea Alexandru Plămădeală la Bucureşti, această închidere a fost tărăgănată până în anul 1937, când la 1 iulie Şcoala de Arte a fost comasată cu Liceul Industrial, deşi programele de studii au rămas neschimbate şi chiar sediul şcolii a rămas acelaşi.

În 1939, la 26 noiembrie s-a deschis în incinta primăriei Pinacoteca municipală, formată în baza unor donaţii ale Ministerului Culturii al României şi ale artiştilor plastici basarabeni. În total pinacoteca iniţială însuma 161 de lucrări. Un rol deosebit la organizarea acestui Muzeu de Artă l-a avut scriitorul, avocatul, viceprimarul de Chişinău, membru fondator al Societăţii Artiştilor Basarabeni, Cezar Stoica.
Acesta a fost ultimul proiect de amploare realizat de Alexandru Plămădeală. Boala a pus definitiv stăpânire pe el ca la numai câteva zile până la cedarea Basarabiei la URSS să se stingă din viaţă.

Nu este de mirare faptul că a fost un colaborator activ al revistei Viaţa Basarabiei. El a încercat să scrie un studiu de sinteză, care a stat la baza tuturor istoriilor scrise de criticii de artă ulterior. Scrisul pentru el nu era o necesitate, era una din formulele de exprimare de comunicare cu contemporanii.

Dar mai important mi se pare momentul prezentării bibliografiei colaborărilor la Viaţa Basarabiei care este argumentul forte că un artist veritabil este şi un publicist interesant:

Artişti plastici basarabeni: Un scurt istoric. (1933. - nr.11), iar lucrările lui au servit drept ilustraţii pentru multe numere ale revistei: Portretul doamnei O. Plămădeală: Desen de Al. Plămădeală. (1934. - nr.4.), - De la salonul IX al societăţii de Belles-Arts din Basarabia; Athetenul Român: „Desnădejde” de Al. Plămădeală. (1936. - nr.5-6); Brâu - motive moldoveneşti: Catedrala Tighina: Pictură de Al. Plămădeală. (1935. - nr.3); Interior. Catedrala Tighina: Pictură de Al. Plămădeală. (1935. - nr.3); Învierea. Catedrala Tighina: Pictură de Al. Plămădeală. (1935. - nr.3); Mănăstirea Curchi: Desen de Al. Plămădeală. (1934. -nr.4.), - Pe copertă. - De la Salonul IX de pictură şi sculptură al societăţii de Belles-Arts din Basarabia; Pictorul I. Teodorescu-Sion: Desen de Al. Plămădeală. (1939. - nr.1); Portretul domnişoarei T.: Desen de Al. Plămădeală. (1934. - nr.7-8); Revărsarea Nistrului - jud. Tighina de pictorul Al. Plămădeală. (1939. - nr.5.), - Pe copertă; Schiţă pentru macheta monumentului Unirii (de Plămădeală). (1933. - nr.4-5.), - Pe copertă; „Sf.. Constantin”: Pictură de A. Plămădeală: (Catedrala oraşului Tighina). (1935. - nr.1); „Sf. Elena”: Pictură de A. Plămădeală: (Catedrala oraşului Tighina). (1935. - nr.1); „Tors”: Imaginea lucrării sculptorului Al. Plămădeală, premiată cu „Premiul ministerului Cultelor şi artelor pentru sculptură”. (1938. - nr.4-5.), - Salonul Oficial 1938, Bucureşti.
În anii ”80 Alexandru Plămădeală a revenit în actualitate prin lucrarea lui fundamentală „Monumentul lui Ştefan cel Mare”, care a devenit un simbol al mişcării de eliberare naţională, metafora veritabilei eliberări, probabil cum doar artistul a ştiut să intuiască.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus