Timpul.md

Istorie 25 Iulie 2017 | 06:00

În culisele Istoriei: RĂDĂCINI BASARABENE...

Pechea S. Alexandrescu (1849 - 19. 03.1924, Cimitirul Eternitatea) a fost un mare actor, născut la Piatra Neamț și decedat la Iași. A făcut studii liceale la Roman, la Liceul Meltz, dar a părăsit liceul după ce a văzut reprezentațiile trupei Mariei Vasilescu, în 1864, când este angajat în această trupă și pleacă în lume ajungând cu timpul să fie unul dintre primii societari ai Teatrului Național din Iași.

 Despre el scria, la 1876 Mihai Eminescu, care l-a văzut în piesa Chateau aux fleurs:„...D. Alexandrescu are gras puternic și o dicțiune foarte naturală în cântec, ceea ce se găsește rar”.
A făcut roluri memorabile în Baba-Hârca, Răzvan și Vidra, Păunașul codrilor, Vagabonzii, Fata mamei Angot, ș.a.

Vizitează prima oară Basarabia cu trupa lui Nicolae Luchian, turneu despre care scrie istoricul teatrului, Teodor T. Burada, și care a avut loc în perioada 20 noiembrie 1868 - 15 martie 1869.

Documentele confirmă:
„Teatrul Românesc în Chişinău (Basarabia)
După cum am vorbit mai sus, Neculai Luchian, care în această iarnă nu făcea parte dintre artiştii angajaţi de comitetul teatral al primăriei, se gândi să formeze o trupă românească a sa, proprie, care să treacă Prutul şi să meargă la [...] Chişinău, capitala Basarabiei, unde să dea reprezentaţiuni teatrale, pentru întâia dată, cu piese mai ales din repertoriul curat naţional [...].
Trupa care a format-o Luchian în Iaşi pentru Basarabia se compunea din artiştii următori: Alexandru Evolschi, Mihail Popovici, Gheorghe Botez, Petru S. Alexandrescu. I. Janolescu, I. Constantinescu, dnele Gabriela Luchian, Apostoleanu, Măria Vasilescu, Filaret, Dimitrescu, Constantinescu, precum şi mai mulţi corişti şi coriste. Maşinist al trupei era Frantz Cicherschi. Şef al orchestrei era Millo Lemis, iar artiştii care alcătuiau orchestra erau luaţi toţi din Iaşi.

Cu mai multe luni înainte de a pleca din Iaşi, Luchian, prin diferite persoane, influente, au cerut învoire de la guvernul rusesc spre a putea intra şi juca cu trupa sa reprezentanţii româneşti în Chişinău, trimiţând şi piesele din repertoriul său spre cenzurarea lor, şi abia după vreo cinci luni de aşteptare, de multă trudă şi mari cheltuieli, el a primit învoire.

După căpătarea autorizaţiei imperiale, Luchian pleca din trupa sa din Iaşi, prin mijlocul lunii noiembrie. La Chişinău el închiriază Teatrul Grosman, care deşi era mic, însă era frumos aranjat, având un rând de loje, stale etc.
Repertoriul jucat de această trupă la Chişinău se compune din următoarele piese: Cinel-Cinel, Fluierul fermecat, Cucoana Chiriţa, Nunta ţărănească, Piatra din casă, Sora lui Jocris, Pupinel, Madame Lefebru, Iorgu de la Sadagura, Oarba din Paris, Jianu, Baba Hârca, Smărăndiţa, Fata pândarului, Lipitorile satelor, Vlăduţu mamei şi altele.

Stagiunea a început pe la 20 noiembrie 1868 şi a ţinut până la 15 martie 1869.
Trupa era primită cu mare entuziasm; daruri şi buchete de flori erau la fiecare reprezentaţie. Artista Măria Vasilescu, care avea o voce frumoasă şi simpatică, era sărbătorită de întregul Chişinău. La reprezentaţia dată în beneficiul ei, trei domni, membri ai „Blagorodniei Sobranie" (Casa Nobilimii basarabene-I.C.), i-au înmânat 700 de ruble în acea sară, pentru loja Clubului, deşi acea lojă era abonată pe tot timpul stagiunii. La acea reprezentaţie nu se vindea loja mai puţin de 25 de ruble, aproape 100 de lei pe timpul acela, cu toate că preţul unei loje era de 8 ruble; de asemenea, orice stal se plătea cu 5 ruble, în loc de 2 ruble, cum era preţul pe afiş.

Piesa Fluierul fermecat a fost jucată pentru beneficiul actriţei Măria Vasilescu, în care juca în travesti rolul lui Niţă ciobănaşul. La intrarea ei în scenă, pe care o făcea cântând Doina, toată sala s-a ridicat în picioare aplaudând şi strigând ura! Era un adevărat entuziasm şi o mare manifestaţie adusă actriţei românce [...].

Atât Luchian, cât şi soţia lui au fost de asemenea sărbătoriţi atât de aristocraţie, cât şi de întregul popor [...] de acolo. Ei erau primiţi cu multă dragoste în casele cele mai mari, ca ale familiilor Catargiu, Cheşcu, Crupenschi etc., unde se dădură câteva serate şi ospeţe în onoarea artiştilor moldoveni. Apoi, când se găsea în cercul lor Luchian acesta împărţea fotografii de ale lui V. Alecsandri [...]. Așa s-a gândit Luchian să popularizeze [...] figura autorului celor mai populare piese româneşti!
În Chişinău s-a dat un şir de 40 reprezentațiuni, spre marea mulţumire a întregului public, care a stăruit, şi a invitat pe Luchian să mai vie şi în anul următor.

Pe la sfârșitul lui martie, Luchian şi soţia sa Gabriela reîntorcându-se în Iaşi, mai jucară aici împreună cu trupa locală, în cursul lunii aprilie, câteva reprezentaţii din repertoriul lor cunoscut”. (Teodor T.Burada Istoria teatrului în Moldova - Chișinău, 1991, pag.389-390).
Peste un timp Pechea S. Alexandrescu revine la Chișinău. Așa în 1889 e fixat momentul întâlnirii marelui artist cu publicul local:

„TEATRUL ROMÂNESC ÎN CHIŞINĂU

În cursul verii 1889 o asociaţie de artişti dramatici din Iaşi şi provincie, sub direcţiunea lui P. Alexandrescu şi Aron Bobescu, s-a dus la Chişinău şi au dat un şir de reprezentaţiuni în limba românească, fiind sărbătoriţi de publicul de acolo compus în cea mai mare parte de moldoveni băştinaşi, doritori de a auzi frumoasa limbă a vechii patrii moldoveneşti.

În ziua de vineri, 28 iulie 1889, cu ocazia unui concert dat de autorul acestei scrieri, cu concursul lui Enrico Mezzetti, în beneficiul spitalului de copii din Chişinău, trupa română de sub direcţia lui P. S. Alexandrescu şi A. Bobescu a dat concurs, jucând piesa Rusaliile, comedie cu cântece într-un act de Vasile Alecsandri. Actorii ce au luat parte la această piesă au fost P. S. Alexandrescu, Aron Bobescu, Mihail Arceleanu şi Natalia Alexandrescu”. (Teodor T. Burada Istoria teatrului în Moldova - Chișinău, 1991, pag. 527).

Dar legătura și interesul lui pentru Basarabia nu erau pur și simplu profesionale, era o relație de suflet, căci rădăcinile lui erau basarabene. Și acest lucru în găsim pomenit în memoriile lui Teodor Porucic:
„Este locul aici să amintim în câteva cuvinte asupra unei mişcări naţionale, ce pornise din iniţiativa trupei Alexandrescu. Să dăm câteva amănunte.

În Chişinău, pe str. Reni (azi Mih. Kogălniceanu) colţ cu str. Buiucanilor (azi Cuza Vodă) trăita familia boierului moldovean Victorin Iacubovici, a cărui soţie era o pianistă de forţă, o dansatoare de rangul întâi şi o artistă desăvârşită. Însuşi Victorin Iacubovici era un amator neînfrânat al baletului şi în casa lor aproape întotdeauna se juca câte o piesă: era un fel de teatru particular. Victorin era un neîntrecut povestitor, mai ales când era vorba de povestiri comice în limba moldovenească, greacă, poloneză etc. Publicul îl adora şi râdea de se prăpădea ascultându-i povestirile. Mulţi leşinau de râsul homeric ce-l stârnea Victorin cu povestirile lui.

În casa lui Victorin se aduna toată lumea intelectuală a Chişinăului de pe atunci şi într-o seară din iarna anului 1884 a venit pe neaşteptate Petre Alexandrescu, artistul Teatrului Naţional din Iaşi. El era fiul Ecaterinei, sora mai mare a lui Victorin Iacubovici, care după ce a isprăvit pensionul francez din Iaşi, s-a măritat cu polonezul Alexandru Smelniţchi, un om foarte bogat: avea un hotel şi un circ la Iaşi. Petre, fiul lui Alexandru Smelniţchi, s-a făcut artist comic, a arătat un talent desăvârşit, şi era foarte iubit de răposatul rege Carol I şi de artistul Luchian, în trupa căruia a jucat încă de prin 1865. Ceilalţi fraţi ai lui Petru l-au urmat în carieră şi s-au făcut şi ei artişti. Toţi au luat pentru scenă numele de Alexandrescu, care nume apoi a şi rămas în literatură. Ei aveau trei surori, din care Adolfina s-a măritat cu Andrei Bobescu, transilvănean de origine, un muzicant desăvârşit şi artist de valoare, om chipeş şi foarte frumos.

Toţi Alexandrescu – fraţi şi surori – erau chipeşi, de o frumuseţe răpitoare şi de o inteligenţă rară. Petre atunci (în 1884) avea vreo 40 de ani. El venise cu toţi fraţii şi surorile şi cu Andrei Bobescu să dea reprezentanţii româneşti în Chişinău. Şi a dat. Aşa a văzut Chişinăul, a doua oară, teatrul naţional, costume naţionale pe scenă, dansuri naţionale, cântece naţionale. Toate reprezentaţiile, Petre Alexandrescu cu trupa sa le organiza cu ajutorul lui Victorin Iacubovici şi a familiei lui, iar studiul pieselor se făcea tot în casa lui. Atât Petre Alexandrescu, cât şi toţi din trupa lui vorbeau frumos, înflăcărat şi toată lumea îi asculta cu nesaţ, cu gura căscată. Mimica lor era desăvârşită, mai ales când se juca vreo scenă comică. În aceste cazuri chiar şi cei care nu ştiau o vorbă românească înţelegeau totul şi râdeau până la isterică, ţinându-se de pântece.

La toate reprezentaţiile teatrul era cu totul ticsit de lume. Boierimea atunci a dat un mare banchet în cinstea trupei, iar artiştii au primit cadouri minunate. Repertoriul trupei era alcătuit din piese populare cu cântece şi dansuri, piese care au fost şi în repertoriul trupei lui Luchian încă în 1865. Aşa erau „Baba Hârca”, „Fluierul Fermecat”, „Cinel-Cinel”, „Urâta satului”, „Lipitorile satului”, „Scara mâţei” şi altele.

Publicul iubea cu deosebire pe Petre Alexandrescu, care era un comic neîntrecut, irezistibil. Când Petre juca vreo scenă comică, hohotea tot teatrul ca într-o casă de nebuni; se ţinea de pântece, strigând: văleu! – nu mai putea de râs. Cu toate că în aceeaşi vreme venise şi trupa ucraineană a lui Cropivniţchi, care şi ea se bucura de toate favorurile publicului, totuşi reprezentaţiile române nu erau neglijate de public. Teatrul fusese angajat de Petre Alexandrescu pe toată iarna, dar el s-a înţeles cu Cropivniţchi să se dea reprezentanţii alternative: într-o seară trupa românească, în altă seară trupa ucraineană. Venise în acea iarnă din Petersburg şi vestitul, în acea vreme artist comic Varlamov, cunoscut în lumea teatrală sub numele de „Deadea Costea”: el era artist la Teatrul Alexandrin din Petrograd. Reprezentaţiile lui erau de un consum extraordinar. Şi totuşi reprezentaţiile lui n-au putut ştirbi de loc reputaţia comismului lui P. Alexandrescu, şi trupa română s-a bucurat şi mai departe de succese depline.

Trupele române apoi, vreme de vreo 10 ani, au continuat să vie în fiecare iarnă şi se bucurau întotdeauna de un succes desăvârşit, mai ales în mediul şcolar.

Totuşi, entuziasmul publicului scădea din an în an, încât prin 1890-91 unele reprezentaţii nu mai aveau săli pline. Apoi, de prin 1895 (?) trupele n-au mai venit. Însă trupa lui Cropivniţchi a continuat să vie.

Trupa română în bună parte găzduia la Victorin Iacubovici (în casa căruia nu se vorbea decât româneşte); acest mare factor cultural românesc azi este uitat cu totul de „marii factori ai Unirii”(!).

Venirile în Chişinău ale trupei Alexandrescu au rămas ca un vis, ca o poveste spusă din rai, şi se pare că asemenea reprezentanţii nu se vor repeta niciodată cu entuziasm, care a avut loc pe acele vremuri. Azi „factorii culturali” se ocupă cu politica şi simt plăcere numai atunci când numără arginţi, când îşi construiesc palate. Aceşti factori au uitat cu desăvârşire şi de marele român Victorin Iacubovici.

Iar fiica lui Victorin Iacubovici, Bojana Belousova, care dădea cel mai efectiv concurs trupelor române, după unire a încercat să organizeze Opera Română în Chişinău cu concursul nepoţilor Ioan şi Costică Bobescu: dar factorii culturali de atunci au făcut că ea a dat faliment, a pierdut toată averea, şi azi, grav bolnavă la bătrâneţe zace în mizerie, trăind din mila altora. Ce ruşine!” (Viaţa Basarabiei, anul VI Nr. 7-8, iulie-august, 1937)

Marile taine se ascund în detalii. Marea taină a lui Pechea S. Alexandrescu au fost Rădăcinile...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus