Timpul.md

Istorie 1 Iunie 2017 | 08:41

În culisele Istoriei: SÂNGELE CARE NU SE PREFACE ÎN APĂ...

Nobilimea basarabeană de odinioară era vasală supusă doar Onoarei. O demonstrează cu prisosință acest destin. De Eufrosinia Kersnovskaia am aflat din revista celebră în anii restructurării „Ogoniok”, cu tiraj de milioane și pe care o găseam dacă făceam coadă la chioșcul de ziare la ora șapte dimineața. Nici pâinea caldă nu se vindea cu o așa viteză... 

Un autor moscovit Vl. Vigilînskii publica Jitie Evfrosinii Kersnovskoj în Ogonek. – 1990. – Nr. 3-4, o schiţă biografică și 64 desene color cu scene din GULAG. Desenele erau neobișnuite, aminteau de desenele din preistorie, descoperite în peșteri și executate de primii artiști plastici umani. Era o aluzie foarte puternică la primitivismul regimului sovietic care se instaurase în secolul XX un regim sclavagist, cu robi moderni...
Dar cel mai tare m-a uimit faptul că autoarea era o basarabeancă de la Soroca.

Deportată, ca și majoritatea basarabenilor la 13 iunie 1941, a fost dusă de la Soroca la Floreşti, iar de acolo tocmai la Tomsk, desigur în cele mai inumane condiții, într-un vagon pentru transportarea vitelor.

Și ea care ea convinsă de propaganda sovietică, din ziarele care se aduceau clandestin de peste Nistru, de la emisiunile postului de radio Moscova a făcut prima și cea mai importantă concluzie că URSS este un imperiu construit pe minciună, este, de fapt, un stat-minciună.
Era de neînchipuit cum poți să declari viața omului sovietic o prioritate și în același moment să demonstrezi că omul nu costă nimic. Cum poți declara copiii drept viitorul țării și în același timp să deportez copiii de opt-nouă ani despărțindu-i de părinți. Familiile să le desparți, bărbații să-i duci de lângă familiile lor și mii de oameni să fie condamnați la moarte prin frig și foame chiar în prima iarnă de deportare.

Și în același timp să te declari cel mai umanist stat din lume, să „eliberezi popoare” pe care le extermini. Peste 66 de milioane de oameni au trecut și marea majoritate a rămas pe veci în pământurile de dincolo de Ural, închiși la vremea lor în marea fără margini a lagărelor GULAG-ului.

Basarabeanca noastră a tăiat pădure, a scos timp de nouă ani cărbuni la Norilsk, a evadat și a parcurs 1500 de kilometri prin taigaua siberiană. A fost prinsă și condamnată la moarte, pedeapsă schimbată în zece ani de lagăr, deși ea n-a cerut grațierea.
A doua oară i s-au dat zece ani de lagăr, fiindcă a criticat versurile lui Vladimir Maiakovski, zece ani pentru critica unei poezii...
Profesorul universitar, soroceanul Aurel Marinciuc s-a ocupat foarte serios de cercetarea și propagarea operei Eufrosiniei Kersnovskaia și a întocmit o descriere genealogică foarte detaliată:

Strămoşii

Pe linia tatălui, un strămoş este medicul Martin Ioanis Kersnovski, de la Universitatea din Vilna, căsătorit cu Katarina Dobrostovska. Ei au avut un fiu – Anton I (născut în anul 1763), care pentru merite deosebite în combaterea holerei a devenit conte şi a avut şi el un fiu, Anton II (de asemenea medic). Acesta a avut patru feciori, printre care şi pe Anton III (1820-1881) – inginer militar, ajuns la gradul de colonel; el este bunicul Eufrosiniei. La pensionare (1863), s-a căsătorit cu baroneasa austriacă Elena Peter von Buhentald-Dobrovolska (1841-1900), moşieră din jud. Hotin. Ambii sunt înmormântaţi în curtea bisericii din satul Ocolina – Soroca. Bunicul a cumpărat în anul 1863 o moşie de circa 450 hectare (de la un descendent al moşierilor Leonardi) între satele Ocolina şi Ţepilova. Acest loc s-a numit ba Selişte, ba pol-Ţepilova. Astăzi a intrat în componenţa satului Ocolina. Aceşti noi boieri basarabeni au avut şase copii: feciorii Anton IV, Constantin, Boris şi fiicele Natalia, Liza şi Katia.

Tatăl Eufrosiniei, adică Anton IV (1864-1939) a fost jurist la Odesa până în anul 1917. Constantin Kersnovski a fost procurorul judeţului Soroca şi a susţinut în anul 1918 (de altfel, ca şi toţi polonezii basarabeni) chemarea zemstvelor de Unire cu România; s-a căsătorit cu o ţărancă (Maria Puşcaşu), care împreună cu feciorii Anatol şi Nicolae, a fost deportată în Kurgan la 6 iulie 1949.

Fiul mai mic – Boris, s-a căsătorit şi el cu o fată de la ţară (Maria Mamoncic). Împreună cu cinci copii s-a refugiat în România (în anul 1940 şi în anul 1944) şi a fost găzduit la una din moşiile regale. Una din fiicele lui Boris (Elena Coldea) a fost directoare de liceu (Sibiu) şi deputat al Parlamentului României prin anii ’80.

Fiica mai mare a lui Anton III – Natalia, a fost căsătorită cu Nic. Dobrograev, fiul ispravnicului de Soroca. Ei au avut o fiică – Elena, care s-a căsătorit cu Şeptelici – Andraşi, descendent direct al domnitorului Vasile Lupu.

Rudele pe linia mamei aparţin celei mai înalte pături din societatea vechii Basarabii.

Un stră-străbunel, cu numele Ioan Cara-Vasile a fost pe la începutul secolului XIX conducătorul comunităţii greceşti din Constantinopol. După datele lui Gh. Bezviconi această familie provine din aromâni macedoneni.

Soţia sa, Ecaterina, evadase cândva din harem, refuzând să devină sultana Imperiului Otoman. În primăvara anului 1821 a izbucnit răscoala naţională grecească Eteria, pornită la 7 martie de către Alexandru Ipsilanti în Principatul Moldova. Simultan s-au răsculat grecii din toate localităţile imperiului. Turcii au trecut imediat la represalii dure. În aprilie, în ziua de Sf. Paşti, acel strămoş Cara Vasile şi patriarhul Constantinopolului Grigore au fost spânzuraţi de candelabrul catedralei din Constantinopol. Ulterior ambii mucenici au fost canonizaţi de Biserica Grecească.

Soţia Ecaterina şi fiul Dumitru au reuşit să fugă la Odesa. Aici Dumitru Cara-Vasile a devenit cu timpul mare proprietar al unei campanii maritime de comerţ. Generalul Kiseleff l-a împroprietărit cu moşii întinse în sudul Basarabiei.

El a fondat oraşul Cahul (pe moşia satului Frumoasa), a construit catedrala oraşului. A fost căsătorit cu Eliza P. Pilarino şi a avut 6 copii – băieţii Alexei (bunicul Eufrosiniei), Dumitru şi fiicele Sofia (căsătorită cu Celibidache), Ana (căsătorită cu Eczarhu), Maria (căsătorită cu Crăciunescu) şi Elena (căsătorită cu Tulceanu, primar la Ismail).

Astfel familia Cara Vasile s-a înrudit cu familii ilustre din Basarabia şi România – cele menţionate şi încă altele – Mimi, Sârbu, Cegolea etc.
Dumitru Crăciunescu, fost deputat în Parlamentul României pe timpul lui Carol I (din partea sudului Basarabiei), pe timpul regimului ţarist (după 1878) a fost preşedintele Comisiei Basarabiei de Sud şi anume datorită lui a fost păstrată forma de administrare şi legislaţia românească în perioada 1878-1918.

Alexei Cara Vasile (1846-1915) a făcut studii inginereşti la Paris, a fost şi el deputat în Parlamentul României, primar de Cahul, a fost ales deputat în Duma de Stat a Rusiei (legislatura III). S-a căsătorit cu Eufrosinia Cianguli (aceşti boieri de la Orhei purtau deja numele Cegolea). Alexei Cara Vasile a inaugurat la Cahul un cinematograf, care era al doilea în toată Rusia.

Alexei şi Eufrosinia au avut mulţi copii, din care-i menţionăm pe fiica Alexandra (1878-1964), adică mama Eufrosiniei Kersnovskaia, pe fiul Vasile (ofiţer, a luptat în Franţa în anii 1915-1918, arestat în anul 1940, a decedat în Kazahstan, în anul 1943), pe fiica Olga, căsătorită cu Mişu Fux, dirijorul Operei din Bucureşti.

Anton IV Kersnovski s-a căsătorit cu Alexandra Cara-Vasile în anul 1904. Au crescut doi copii: pe fiul Anton V şi fiica Eufrosinia. Acest fiu (a trăit în anii 1905-1944) a făcut studii şi a lucrat în Franţa. Este un istoric recunoscut: a elaborat o istorie militară a Rusiei în 12 volume. În timpul celui de al doilea refugiu (1944-1960) mama Alexandra a trăit în familia academicianului Constantin Parhon, preşedintele Academiei Române, preşedinte a Parlamentului României, savant de talie mondială.

Viaţa Eufrosiniei

S-a născut la 24 dec. 1907 pe stil vechi (adică la 6 ian. 1908) în oraşul Odesa, unde tatăl era un jurist renumit. Şcoala primară a făcut-o la Odesa. Fiecare vară o petrecea la bunica (tot Efrosinia) la Cahul, la vila Froza din suburbie.

Când a izbucnit revoluţia bolşevică din 1917, familia a fost izgonită în stradă (la Odesa). Eufrosinia a fost câteva luni vagabondă. În anul 1919 tatăl a fost arestat. Un gardian, care conducea coloana de 700 intelectuali trimişi spre executare, l-a recunoscut pe Kersnovski şi amintindu-şi de o faptă bună a acestuia, l-a eliberat. În aceeaşi zi familia (tata, mama, şi doi copii), cu ajutorul contrabandiştilor s-au refugiat în România. După un pelerinaj la Sulina, Galaţi, Cahul (vila Froza fusese complet distrusă de către dezertorii armatei ruseşti în vara anului 1917), familia a trecut cu traiul la Soroca (Ocolina-Ţepilova). Tatăl a profesat avocatura, iar mama a predat limba engleză la Liceul de băieţi A. D. Xenopol şi limba franceză la Liceul de fete Domniţa Ruxanda.

Eufrosinia a făcut studii mai mult acasă, sub conducerea mamei, care făcuse studii la Galaţi (în pension) şi Paris (la conservator). Eufrosinia a dat examene extern la Liceul Domniţa Ruxanda, apoi la liceul particular al baronesei Iulia von Gheiking (din Chişinău), unde a susţinut şi bacalaureatul (1924). A studiat apoi la o şcoală agricolă din România (specialitatea – zootehnia).

Eufrosinia a refuzat să plece la studii în Franţa. A decis să se consacre muncii de fermier acasă, la moşia sa, care după împărţirea între rude (anul 1910), consta din 25 hectare grădină-vie-acareturi, 5 hectare de pădure şi 46 hectare teren arabil în câmp.

Eufrosinia era simultan proprietar, agronom, econom şi mai ales – muncitor. Lucra din zori şi până noaptea, alături de ţăranii angajaţi cu ziua – mergea desculţă la coarnele plugului, cosea fânul sau cerealele, încărca cu furca snopii în căruţă, rânea în grajduri, mulgea vacile, castra caii şi porcii. A fost tipul de agricultor universal.

În acelaşi timp, citise capodoperele literaturii universale, era la curent cu ideile, discuţiile şi politica europeană, iubea muzica clasică, picta, vorbea 9 limbi: rusa, româna (pe care a învăţat-o de la ţărani şi copiii acestora), poloneza, greaca, franceza (cu mama a corespondat în această limbă chiar şi din Siberia), germana, engleza şi întru câtva italiana şi idiş (necesară în relaţiile cu negustorii din Soroca). Când trebuia – o rupea şi pe ţigăneşte.

Toţi membrii dinastiei Kersnovski au fost cândva catolici. Tatăl (Anton IV) fusese botezat catolic, dar după căsătoria cu o ortodoxă, în familia lui toţi se ţineau de ritul ortodox.

... Eufrosinia călătorea în fiecare an – la Cahul (la unchiul Vasile), la Bucureşti, prin Transilvania, a fost şi peste hotare – Germania, Cehoslovacia, Serbia, Olanda.

A întâmpinat regimul sovietic ca pe o realitate fatală. La 10 iulie 1940 mama şi fiica au fost alungate în stradă, desculţi şi fără nici un ban sau ceva obiecte. A trimis-o pe mama în România, iar dânsa a rămas la Soroca...

... Viaţa ei în perioada 1941-1960 este expusă în cartea sa. În anul 1957 a făcut o singură (şi ultimă) vizită în Basarabia. Starea jalnică a cuibului părintesc din Ocolina i-a rupt inima şi ea n-a revenit aici niciodată. Absolut întâmplător a aflat că mama ei mai trăieşte în România. În anul 1958 s-au revăzut, iar în anul 1960 mama a trecut cu traiul la Esentuki, unde a şi decedat în anul 1964.

Eufrosinia a rămas tot atât de energică. În anul 1962 a făcut o călătorie cu bicicleta pe o distanţă de 4000 km pe ruta Esentuki-Moscova-Leningrad- republicile baltice şi înapoi acasă (la Esentuki), unde se stabilise cu traiul (avea articolul politic 58 şi nu avea dreptul să se întoarcă în Basarabia sau să locuiască în marile oraşe).

În grădina sa cultiva legume şi fructe. Zilnic în faţa casei punea o strachină cu fructe – pentru trecători. Pensia o dăruia copiilor orfani.
În anul 1988 a avut un acces cerebral, cu paralizie şi pierderea vocii. Şi-a revenit cu greu – putea să meargă în cârje, să întreţină discuţii. A fost ajutată de o şcolăriţă din clasa 9 (Daşa Ciapkovskaia din Moscova), trimisă de serviciile de caritate. Această fată s-a ataşat de bătrâna Eufrosinia, a îngrijit-o timp de şase ani, până la decesul ei din 8 martie 1994. Eufrosinia este înmormântată la Esentuki, alături de mormântul mamei.” (Din nota explicativă la „Eufrosinia Kersnovskaia. Expoziție la centenar”, 6 ianuarie 2008, BNRM). (Din nota explicativă la „Eufrosinia Kersnovskaia. Expoziție la centenar”, 6 ianuarie 2008, BNRM).

Alexandr Solgenițîn a scris „Arhipelagul GULAG” fiind impulsionat de sutele de mărturii care i se expediau de supraviețuitori și rudele celor osândiți. E. Kersnovskaia și-a scris memoriile la îndemnul mamei pe care o venera. Și în scopul de a face mai detaliate amintirile ea a găsit de cuviință să le ilustreze cu circa 700 desene color. Scenele având corespondență în text, dar având și comentarii separate. Efectul lor este uluitor. Oamenii care n-au citit cartea pot să-și imagineze cum era viața deținuților în regimul de pușcării comuniste din URSS.
În anii 1964-1968 Eufrosinia şi-a scris memoriile în 12 caiete groase.

Istoria vieții începe cu ocuparea Basarabiei, la 28 iunie 1940, cu venirea sovieticilor , care la început sunt priviți cu respect, care trece în curiozitate și se finalizează cu disprețul pentru valorile lor. Ironizarea vieții românești pe parcurs se transformă în admirație pentru viața interbelică.

În capitolul II este descrisă călătoria în trenul deportării și ea îi portretizează succint pe cei 40 de pasageri din vagonul ei, descrie condiţiile sinistre ale călătoriei.

În capitolul III e descrisă robia, chinurile legate de tăiatul copacilor, suportarea frigului, foametei, insectelor și mizeriei instaurate de administraţie.

Iar în capitolul IV descrisă evadarea. În capitolele V-XII este descrisă structura și viața Gulagului.

Idealistă, naivă și umanistă Eufrosinia Kersnovskia s-a convins pe propria experiență cât valora viața unui om în URSS și s-a convins că ea nu valora nimic. Un preț plătit prea scump pentru a verifica un ADEVĂR...  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus