Timpul.md

Istorie 24 Noiembrie 2016 | 09:11

În culisele Istoriei: TÂNĂR, INTEGRU ŞI TALENTAT

Toată lumea întrezăreşte ceva în haosul de azi. Numai istoricul nu înţelege.  Se refugiază în trecut, fiindcă i-e frică de prezent. Atâtea istorii care ar putea fi, în locul uneia singure cu care e deprins el! (Constantin Noica)

Tinerii în toate timpurile au fost motorul schimbării, forța motrice a oricărei revoluții. Ei sincer cred că pot schimba realitatea și aduce viitorul mai aproape. Dar evenimentele se succed și mulți dinte eroii tineri de ieri nu se mai regăsesc în noua realitate. Visul lor nu-și găsește întruchiparea în rutina cotidianului. Alții din contra, încalecă caii albi și merg victorioși prin viață.

Radicalismul tinerilor este firesc, sincer și necesar

Întotdeauna mi-am pus întrebarea: ce s-a întâmplat mai târziu cu echipa de tineri, cu studenţii din Sfatul Ţării? Ei, care la un moment dat, s-au pomenit a fi cei mai consecvenţi şi radicali în cerinţele lor. Veniţi acasă din şcolile lor depărtate: Kiev, Derpt, Varşovia, Petersburg, Iaşi, care de pe fronturile Primului Război Mondial, împreună au format aripa jună a noului parlament şi, ceea ce era extrem de important, aveau convingeri profund naţionale. Politicienii mai în vârstă, sub povara experienţei şi fiind influenţaţi de colegii din Parlament, mai ales de cei din tabăra rusofonă care făceau aluzii la trecutul lor, la lupta comună împotriva ţarismului, şovăiau, când era vorba de luarea unor decizii considerabile.

Tinerii însă nu aveau acest balast al relaţiilor şi scopul lor era conturat fără echivoc – Unire cu România; Basarabia trebuie să se întoarcă la patria-mamă.

Suntem conştienţi de faptul că nu toţi adolescenţii care au votat Unirea la 27 martie 1918 au izbutit o carieră fulminantă. Poate nici n-au urmărit acest scop. Ei şi-au făcut datoria faţă de poporul din care au ieşit şi s-au retras la locurile lor, având conştiinţa împăcată. Un caz elocvent în acest sens este cel al lui Alexandru Văleanu.

În perioada anului 1918 biografia lui Alexandru Văleanu se prezenta astfel:
„Văleanu Alexandru, agricultor, născut la 3 noiembrie 1890, în com. Ţânţăreni, jud. Tighina. Licenţiat în ştiinţele fizico-chimice al Universităţii din Petrograd.
Preşedinte al Sindicatului Viticol Tighina; preşedinte al Camerei Agricole Tighina.
Fost profesor de liceu, fost deputat în Sfatul Ţării şi în primul Parlament al Ţării (primul Parlament al României de după „Unire”), fost vicepreşedinte al Zemstvei şi prefect al judeţului Tighina.
A luat parte la înfăptuirea reformei agrare, fiind ales ca delegat din partea ţăranilor.
Decoraţii: Coroana României, Steaua României şi gradul de Ofiţer şi Comandor, Ordinul Ferdinand în gradul de Cavaler, Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare cl. I, etc. (Figuri contemporane din Basarabia).
Refugiul în 1940 și teama de a nu ajunge pe ghearele securiștilor, fie cei sovietici care mișunau în România Populară de după război, ori a celor români care vegheau vigilent îndeaproape orice respirație democratică venită din partea refugiaților basarabeni l-au făcu să stea cuminte și să nu încerce de a ieși în față.

A treia perioadă biografică e cea finală. Este expusă într-o scrisoare adresată prietenului său Anton Crihan în America. Vârsta totalizărilor. Regrete pentru ceea ce nu a izbutit să realizeze, pentru dispariţia prietenilor, bucuria pentru nepoţi. Ei vor finaliza carierele odată râvnite. Tinerii de odinioară s-au împrăştiat care şi încotro, dar trecutul îi uneşte. Şi nu atât trecutul, cât gândul că Basarabia se află din nou în ghearele vulturului rus. Lupta începută odată nu s-a terminat. Ei nu-şi răspund la principala temă: – Cine le va continua cauza? Este întrebarea cea mai grea. Şi uneori li se pare că nu vor găsi un răspuns. Dar se înşală. Istoria continuă şi dincolo de ei. Viaţa stăruie înainte. Şi alte generaţii vor afla noi soluţii pentru înfăptuirea aspiraţiilor lor. Basarabia va avea o inedită şansă istorică. Ei nu cunosc nimic din ceea ce se va întâmpla mai încolo, doar lucrează cât le stă în putere pentru acest viitor.

„2-1-69, Bucureşti
Văleanu

La mulţi ani şi sănătate

Vă urăm, dragă Antoane şi mult stimată Doamnă, eu şi consoarta mea, vă mulţumim din toată inima pentru felicitarea sosită tocmai la ţanc, seara la ora 22, când ne pregăteam să facem revelionul în doi, acasă. De asemenea, am mai primit scrisoarea ta din 8-XII-68, dar nu ţi-am răspuns până în prezent, pentru motive că aveam de a face unele investigaţii în legătură cu familiile care pe vremuri locuiau la Tighina. Aceasta mi-a necesitat timp pentru a căpăta informaţii, chiar şi pe cale indirectă. Ambii soţi Bragalia au încetat din viaţă vreo câţiva ani în urmă. În ultimii ani ai vieţii sale, Bragalia era obsedat de mania religioasă. A fost şi internat un timp oarecare în spitalul pentru alienaţi(?). De câte ori ne întâlneam, numai teme religioase aborda.

În anul 1906, fiind în ultima clasă a Liceului real din Comrat (jud. Tighina), dânsul şi alţi elevi, fiind socialişti – revoluţionari (Gălaţeanu, Catacov, Şpircan – nepotul şefului nobilimii din Podolia), au dinamitat o casă, aruncându-o în aer. Aflând că vine un pluton de cazaci din Tighina, făptaşii au şters-o peste Prut, ajungând la Geneva. La Geneva, Bragalia avea întâlniri cu Lenin, pe care de multe ori îl împrumuta cu bani. Bragalia – fiu de moşier, primea bani suficienţi pentru trai. Fiica lui Bragalia – Tulenica (Natalia), pictoriţă pensionară, mi-a povestit că la tatăl său se păstrase o scrisoare de mulţumire de la Lenin pentru un serviciu adus lui. Scrisoarea aceasta a fost distrusă pe timpul bolii lui Bragalia. Învăţământul superior şi l-a terminat în Franţa la un institut politehnic, ceea ce îi dăduse posibilitatea de a ocupa la Chişinău postul de inspector industrial. Aceste ştiri le deţin de la dl Lisevici, fost medic la spital în târgul Cimişlia, unde locuia şi Veaceslav Marchelovici Şpircan, ce se căsătorise cu fiica dirigintelui oficiului poştal din acest târg – Nina Gorincioiu, unde se şi stabiliseră. Pe acest individ l-am cunoscut şi eu – era un vlăjgan de vreo 2 m., cu înfăţişare de ofticos.

L-am vizitat pe răteşul Băluţel-seniorul. L-am cunoscut şi pe juniorul, cu care am făcut serviciul la Ministerul Industriei Uşoare în 1951. Face agronomia, dar s-a recalificat devenind pielar. Bătrânul Băluţel, făcând serviciul de administrator la un internat de copii, a ieşit la pensie. Are lunar, după cum mi-a mărturisit, vreo 400–450 de lei. Îl îngrijeşte o femeie bună, e curat în casă. Când l-am vizitat era gripat şi nu ieşea afară. Mi-a povestit că s-au răcit raporturile cu fiul său de când se căsătorise tânărul. Auzeam şi eu pe vremuri că ei nu se împacă. Nu mai întreţine niciun fel de legătură cu fiul său.

Cât priveşte cel de al treilea personaj, indicat în scrisoare, numele lui nu era Bodesco, ci Bădescu, de origine gălăţean. A fost medic primar al judeţului şi totodată medic c.f.r. al districtului feroviar Tighina. A murit cam prin 1930, mi se pare de infarct. Era un diagnostician bun, dar nu practica în particular. Venea numai pe la cunoştinţe bune pentru a da consultaţii. Îmi reamintesc de soţia d-sale, care de multe ori era însoţită de fetiţele ei. Avea o moşie, mi se pare de 200 ha., lângă com. Caşcalia (jud. Tighina).

După cât se auzea, atât dl, dar mai cu seamă soţia, era o femeie foarte econoamă şi chibzuită. Probabil că din acest motiv erau avuţi. În ceea ce priveşte locul naşterii fetelor n-au putut afla, chiar nici de la fostul şef al gării Tighina, Petrică Buruiană, care făcuse serviciul împreună cu d-sul. Poate că cea mai mică se născuse la Tighina. Nu mi-ai răspuns dacă eşti mulţumit de cele relatate despre Erhan şi Rudiev.”
Anton Crihan în acel moment era preocupat de acumularea de materiale pentru a scrie Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti (California, SUA, 1990). Pantelimon Erhan era originar din Tănătari, jud. Tighina, de unde era originar şi Văleanu. Iar Rudiev a apărut în această echipă, probabil, pe filiera relaţiilor lor din 1917-1918, când acesta era unul dintre animatorii fracţiei ţărăneşti, al cărei reprezentant era şi A. Văleanu.
„Aşteptând un timp îndelungat, revenisem cu o altă epistolă, dar nici la a doua n-am primit răspunsul aşteptat. Întâlnindu-mă cu Moraru, mi-a vorbit că primise de la tine scrisoarea şi fotografia ta. Scrisoarea, însoţită de fotografia solicitată, n-am primit-o. Mi-a vorbit Anatolie că te-ai îngrăşat şi te asemeni cu Roozwelt, dar n-a binevoit să mi-o arate. Numai la data de 17-XII-68 am primit scrisoarea ta. Dacă ai vreo fotografie, nu mă uita – te rog, din suflet. De curând am căpătat o fotografie în care sunt redate chipurile unui grup de tineri, fotografiaţi în vara anului 1917 la meşterul Taşcker din strada Sinadino.
Eram zece inşi: Stihi, Crihan, Grosu, Cărăuş, Văleanu, Cazacliu Gr. (în picioare).
Cazacliu V., Bogos V., Harea, Valuţa (pe scaun). Dacă doreşti s-o ai, voi comanda o fotocopie şi o voi trimite-o.
Îţi mulţumesc din suflet pentru grija ce ai arătat-o, ajutând pe nepotul meu să dea de urma verişoarei sale. I-am şi comunicat la Cluj. Mi-a răspuns că vine la Bucureşti ca să ticluiască o scrisoare de mulţumire. Mă mândresc cu el. A făcut politehnica, a terminat cursurile de economie politică, urmează al treilea an filosofia, cunoaşte franceza, ungara, iar acum se perfecţionează în engleză.
Terminând aceste rânduri, vă transmitem şi marile urări de bine, atât eu, cât şi soţia, dorind foarte mult, dacă faceţi o călătorie în Europa, să nu ocoliţi Bucureştiul, ca să vă putem privi în carne şi oase.

P.S. Complimente de la consăteanul M. Curciuc (acum e Cruceanu)
Sărutări de mâini doamnei şi te îmbrăţişez cu căldură
Alexandru”


În istoria Basarabiei Alexandru Văleanu a licărit având rolul unui figurant. Dintr-un actor de prim-plan a ajuns actor de plan secund. Dar felul cum şi-a jucat el rolul ne-a convins că a fost un om integru şi talentat.  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus