Timpul.md

Istorie 27 Aprilie 2017 | 09:52

În culisele Istoriei: UN MEDIC SCRIITOR

(Continuare din numărul precedent) Basarabia anului 1917-1918 era un cazan în fierbere: 28 decembrie 1917 

Sfatul Ţării aprobă integral, ignorând protestele reprezentanţilor partidelor socialiste, acţiunile întreprinse de Consiliul Directorilor Generali în vederea chemării armatei române în Basarabia bântuită de anarhie.
În cadrul dezbaterilor, deputata socialistă N. Grinfeld declară: „Să fie aduse în Basarabia orice fel de trupe, numai nu cele române”.

29 decembrie 1917
În legătură cu situaţia tensionată din oraş, Sfatul Ţării decretează starea de asediu în Chişinău.

4 ianuarie 1918
A. Averescu a anunţat despre decizia Guvernului român de a da curs cererii R.D.M. şi de a introduce armatele române în Basarabia.

5 ianuarie 1918
În legătură cu intrarea armatelor române pe teritoriul Basarabiei, Consiliul Comisarilor Poporului din Rusia a rupt relaţiile diplomatice cu România, declarându-i război. Sfatul Ţării n-a încuviinţat aceste acţiuni. În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1918 la Chişinău a avut loc şedinţa Frontotdel-ului cu participarea lui Perper, Levenzon, Kaabak, Rojkov, Dementiev, Cotovschi ş.a., unde s-au luat următoarele decizii:
1. A-i dezarma pe transilvănenii care sosesc din Kiev la Chişinău.
2. A decreta în Chişinău stare de asediu.
3. A lichida Sfatul Ţării.
4. A-i trage la răspundere pe directorii generali.
5. A-i aresta pe trădătorii cauzei socialismului.
6. A evacua peste Nistru toate arhivele de stat.

6 ianuarie 1918


Frontotdel-ul bolşevic arestează la gara din Chişinău un detaşament de soldaţi ardeleni, care, în urma unei înţelegeri preliminare, sosise din Kiev la dispoziţia Sfatului Ţării.

6-7 ianuarie 1918
În clădirea Zemstvei, iar mai apoi în casa lui N. Codreanu, au avut loc două şedinţe conspirative ale membrilor Sfatului Ţării şi ale Consiliului Directoratului General la care s-a luat decizia de a trece în ilegalitate şi de a ajunge imediat la Iaşi pentru a solicita ajutorul Guvernului român.
* * *
Frontotdel-ul cere suprimarea activităţii Sfatului Ţării, convoacă la Chişinău un tribunal revoluţionar. Sub presiunea ameninţării cu moartea, I. Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării şi P. Erhan, preşedintele Consiliului Director expediază la Iaşi o telegramă de protest contra sosirii trupelor româneşti la Chişinău. O delegaţie în frunte cu I. Pelivan întreprinde o vizită clandestină la Iaşi pentru a cere Guvernului român ajutoare militare. În clădirea Zemstvei, apoi în casa N. Codreanu au loc două şedinţe conspirative ale Sfatului Ţării şi Consiliului Director la care s-a luat decizia de a trece în ilegalitate.

8 ianuarie 1918

Sfatul Ţării condamnă acţiunile Frontotdel-ului îndreptate spre anarhizarea situaţiei din Republica Moldovenească.
9 ianuarie 1918
În prezenţa reprezentanţilor Sfatului Ţării sunt puşi în libertate militarii ardeleni aflaţi sub arest la penitenciarul din Chişinău.

12 ianuarie 1918
Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, însoţit de I. Budişteanu, Şt. Ciobanu, Gr. Turcuman şi N. Suruceanu, se deplasează la Călăraşi pentru a întâmpina trupele româneşti.

13 ianuarie 1918
Divizia a XI-a a generalului Ernest Broşteanu intră în Chişinău, izgonind de aici formaţiunile militare bolşevizate.
***
Rusia Sovietică expediază României o notă ultimativă având caracterul unei declaraţii de război şi semnată de V. Lenin, N. Krâlenco, N. Podvoiski. În seara aceleiaşi zile ambasadorul României C. Diamandy, corpul consular şi diplomatic, misiunea militară sunt arestaţi la Petrograd şi închişi în cetatea Petropavlovsk.

Aceasta era atmosfera în Basarabia în momentele evocate de medicul memorialist.
În scrierile lui Teodor Vicol se simte o anumită stângăcie literară. Factologia este destul de sumară, dar în cazul lui contează cel mai mult redarea atmosferei tensionate, trecerea zbuciumată de la un regim la altul, frământările momentului şi veşnica îndoială atât de specifică basarabenilor. Îndoiala cu cine să meargă cu trecutul atât de bine cunoscut sau cu noul atât de necunoscut: „Şi în baza principiului de autodeterminare, înscris pe steagul libertăţii, Basarabia s-a alipit la ţara-mamă, cu gânduri sincere şi speranţe că va trăi mai bine. Tot atunci auzim că vine armata românească. Venirea ei a fost tocmai la timp.

Însă resturile armatei ruseşti au încercat să se opună…O delegaţie rusească de la Chişinău a sosit imediat la Orhei şi a convocat o adunare a orheienilor şi mai ales a soldaţilor noştri, în actuala sală a tribunalului Orhei. Această delegaţie a stăruit foarte mult să ne convingă a lupta contra fraţilor români. Să luptăm chiar cu armele.

Dar chemarea demagogică a ruşilor nu mai avea niciun rost, pentru că, chiar dacă o parte din soldaţii noştri ar fi admis lupta, era o nebunie să pornească în contra armatei regulate. În acest sens vorbeşte – cu dese întreruperi – un orator, probabil orheian, care stăruie să mai dovedească că ruşii ne cheamă să luptăm pentru interesele lor. Or moldovenii au alte interese.

- Cu toţii suntem bolşevici! Răcnesc câţiva soldaţi din sală. Vreţi să ne vindeţi boierilor?...

Mulţimea s-a repezit la orator să-l bată, dar a fost scăpat pe uşa lăturalnică.

- Moldoveni! Răsună în acest moment glasul puternic al comisarului P-che pe limba moldovenească. Treziţi-vă, deschideţi ochii…Vin fraţii noştri. Ce legătură este cu boierii?...
Dacă P-che este viu, aceste câteva cuvinte ale lui, pe care nu le-am uitat, îi vor aduce şi lui aminte de acel moment eroic şi frumos, când chemarea lui a făcut să nu se ia nici o hotărâre. Delegaţia rusă nu a putut face nimica. Astfel, zilele treceau în frământări sufleteşti pe cât de frumoase, pe atât de chinuitoare. Ce va fi peste un ceas, ce va fi la noapte, mâine?

Doar aveam veşti triste că armata română pe alocuri întâmpină greutăţi. Veşti, una mai rea decât alta, că cutare sau cutare sat s-a opus la ocupaţie. Se dau lupte, ca pe front… Ba, că şi noi o să primim ordin de bătaie…De la cine ?...

Furtuna a trecut degrabă. Într-o zi, când tocmai compania mea era de serviciu şi eu distribuiam patrulele dinaintea cancelariei, de pe str. Târgului, se apropie de noi o patrulă de cavalerie românească. Înaintau încet şi cu mare băgare de seamă, mai ales când ne-au văzut înarmaţi.
Atunci le iese înainte un subaltern al meu – ofiţerul de serviciul Gh-ş - şi le spune:

- Bine aţi venit, fraţilor! Puteţi merge înainte fără nicio grijă.

Din urmă venea armată mai multă şi peste câteva ceasuri oraşul a fost ocupat fără nicio rezistenţă. Santinelele mele şi patrulele, care erau postate care erau postate în oraş, au fost înlăturate şi înlocuite de soldaţi români. Procedeul ne cam supărase, fiindcă santinela nu avea dreptul să părăsească postul. Dar imediat mi-am dat seama că ambiţiile sunt de prisos, pentru că armata noastră locală de acum înainte nu mai avea nici un rost. Totuşi ea n-a fost desfiinţată imediat. S-a făcut un fel de conlucrare între noi şi armata română, care, probabil, nu avea încă destule forţe ca să-şi ia toată răspunderea situaţiei.

Încă mai făceam instrucţii, dar fără tragere de inimă; pentru ce să mai necăjim oamenii, dacă soarta-i hotărâtă? Agitatorii secreţi, însă, tot mai instigau pe soldaţii noştri în contra ofiţerilor, dacă nu reuşeau în contra românilor.
Următorul fapt caracteristic pentru acel moment istoric.

Într-o dimineaţă mă duceam, ca de obicei, la cancelaria campaniei ca să rezolv hârtiile şi de acolo să ieşim la instrucţie pe câmpul liber de lângă spital. Mergând, observ o mare adunare de soldaţi pe acest câmp. Ce să fie? Să iasă soldaţii fără noi la instrucţie? Sau vreo inspecţie?
Îndată îmi iese înainte o delegaţie de soldaţi, care pe un ton hotărât şi îndrăzneţ mă invită la adunare. Întreb dacă mai sunt ofiţeri şi mi se răspunde că sunt mulţi. M-am dus. Nu era niciun ofiţer.

- Noi vrem dreptate, începură să strige soldaţii. Colonelul vrea să ne aducă la regimul vechi. Să-l dăm afară, să-l facem bucătar de regiment. Să alegem pe cine vrem noi comandant…
În zadar am încercat să părăsesc adunarea. Ameninţările soldaţilor deveneau tot mai grele.
- Noi suntem mulţi! Continuau să strige agitatorii. Nu ne temem de aceşti câţiva români, să mergem la magazia de arme, s-o spargem şi să luăm toate cartuşele.
Aici trebuie să recunoaştem că parcă colonelul a prevăzut lucrurile. Încă de la naşterea regimentului nu li se dădeau cartuşe soldaţilor. Acum mă gândeam, că o vărsare de sânge este inevitabilă. Cum să procedez? Care-i ieşirea?
Trebuia un sfat şi o îndrumare imediată. În zece minute s-a făcut totul. Le-am spus soldaţilor să nu pună mâna pe arme. Să aleagă mai bine o delegaţie - câte doi oameni din fiecare companie, care să se prezinte colonelului şi să-i expună doleanţele. Soldaţii să fie cuminţi şi să meargă în oraş cu cântece şi în ordine, parcă ar veni de la instrucţie… Să se ducă la ofiţerii lor. Iar eu cu compania mea am rămas pe câmpul de exerciţii. Trista veste despre meetingul regimentului a pătruns, probabil, până la colonel, dar cam târziu şi cu totul denaturat, mai ales despre rolul meu.

În timpul exerciţiilor observăm că au venit pe câmp vreo câteva plutoane româneşti, cu puşti şi mitraliere, răspândindu-se în linie de bătaie în contra noastră.

Natural că şi eu, şi soldaţii ne-am îngrijorat foarte mult. O greşeală putea să se facă. Totuşi nu admiteam că vor trage în noi fără nicio socoteală, mai ales că eram fără arme.

Am făcut cu soldaţii câteva marşuri încolo, încoace, cu frumoase cântece moldoveneşti şi ne-am îndreptat spre case. Românii ne-au făcut drum. Făceau şi ei instrucţii, văzând că nu este niciun pericol. Ne-am oprit puţin lângă dânşii, am făcut cunoştinţă cu ofiţerii, apoi ne-am despărţit prieteneşte, lăsându-i să facă instrucţii mai departe.

Am primit pe urmă aspre observaţii de la superiorii mei. În zadar stăruiam să le explic că prin strategia mea am evitat o vărsare de sânge şi astfel am rupt o pagină ruşinoasă din istoria regimentului şi dacă aceşti oameni trăiesc, eu cred că, citind aceste rânduri, vor recunoaşte măcar acum că i-am scăpat de la moarte sigură, indiferent de convingerile mele politico-sociale.

Delegaţia soldaţilor a fost, bineînţeles, arestată. Companiile se desfiinţau treptat şi pe măsură ce soseau forţe româneşti. Armata română trebuia să ajungă până la Nistru şi cu cât înainta mai departe, cu atât rezistenţa unor sate era mai mare, întrucât veneau ajutoare de la ruşi.
O echipă de ofiţeri ruşi, care au scăpat de furia soldaţilor, refugiindu-se la Orhei, în satele vecine, pe la moşieri, s-au angajat pe atunci să plece din Orhei pentru a lupta pe frontul de la Cineşeuţi în contra bolşevicilor.

Au scăpat cu fuga…
Armata română, însă, nu a dat înapoi. Având Orheiul ca bază de alimentaţie, ea a învins cu încetul şi cu mari sacrificii toate greutăţile din calea spre Nistru. Oamenii din regimentul nostru s-au dus pe acasă pentru a lua parte la moşiile boiereşti, expropriate de Sfatul Ţării; iar noi, ofiţerii, ne-am pus în serviciul culturii, a naţionalizării şi a înfrăţirii, care merge până astăzi atât de greu din cauză că interesele noastre basarabene au fost prea mult neglijate.”

A înţelege just complexitatea acelor timpuri se poate face doar prin recuperarea şi consultarea a cât mai multe materiale memorialistice. Doar punând cap la cap evenimente, fapte, destine vom reuşi să conturăm o panoramă exactă, aproape de adevăr despre acele momente tragice, dramatice, imprevizibile care s-au produs în perioada 1918-1919.

Basarabia a reuşit să evite războiul civil care se părea iminent în acest spaţiu. Ani de zile în monografii şi istorii personajele decisive ale momentului au fost declinaţi în fel şi chip, defăimaţi, acuzaţi de înaltă trădare, pe când în realitate ei au luat una dintre deciziile cele mai înţelepte, au chemat armata română care a potolit anarhia ce ameninţa nu doar populaţia, existenţa statului în formă incipientă, dar însuși viitorul acestui spaţiu cuprins între Prut şi Nistru.

Cum nu putem trece cu vederea faptul că a fost reparată o greşeală a istoriei produsă în 1812 când Principatul Moldovei a fost frânt în două, partea estică intrând în componenţa imperiului ţarist.

Şi aici scriitorul Teodor Vicol descrie clar şi ne lasă să intuim cât de delicată şi dificilă era operaţia inversă de recunoaştere a fraţilor, adică de recuperare a identităţii naţionale. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus