Timpul.md

Istorie 23 Martie 2015 | 09:51

În culisele Istoriei: Un soldat de gardă păzind copilăria

Este greu de explicat acest fenomen basarabean. Aici între aceste două râuri, Prut şi Nistru, parcă ar fi concentrată o energie deosebită, unde se plămădesc viitorii artişti. Culoarea venită de la acest soare puternic de Sud, verdele venit din iarbă, albastru venit din cer şi negru venit din sol nu sunt decât culorile unui penel fantastic aruncate peste această palmă de pământ.

Atunci când pictorii noştri merg peste hotare, ei îşi uimesc confraţii, în primul rând, prin această magie coloristică pe care o stăpânesc, pe care ştiu s-o dirijeze. Noi ne-am obişnuit să-i enumerăm pe basarabenii care au făcut artă mare rămânând acasă, însă prea puţin cunoaştem opera acelora care în virtutea intemperiilor istoriei au ştiut să se afirme şi pe alte meleaguri, fiind de fapt mesagerii noştri spirituali.

Elena Uţă-Chelaru, născută în Chişinău, într-o casă modestă orăşenească din preajma Bisericii Ciuflea, dintr-un neam de cărturari cum a fost bunicul Gavriil Bezviconi şi un neam de scriitori cum a fost tatăl ei, profesorul Gheorghe Uţă sau unchiul ei, Gheorghe Bezviconi.
A copilărit la Chişinău şi a asimilat acea duioşie moldovenească care se resimte în toate lucrările de mai târziu ale artistei. Iar biografia ei de creaţie este una care face onoare întregii arte româneşti:

UŢĂ-CHELARU, Elena (14.II.1930, Chişinău - 13.06.2013, București), pictoriţă.
Studii: Liceul Teoretic din Piatra-Neamţ, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1956). Este nepoata lui Gheorghe Bezviconi.
Din 1973 a lucrat anual în Italia – la Modena şi Roma.

Membră Honoris Causa a Academiei Internaţionale „Mario Gori” – Gela (Italia), academiciană de merit a Academiei Internaţionale de Litere, Ştiinţă şi Artă „Pontzen” (Napoli), membră onorifică a Academiei Internaţionale „Lutece” din Paris.

Expoziţii personale în România: la Bucureşti (1964, 1968, 1972, 1976, 1979, 1982), Iaşi (1985), Tulcea, Piatra-Neamţ (1986), Vaslui (1985), Bârlad (1985) şi în străinătate: la Roma (1970, 1974, 1991), Modena (1978), Napoli (1972), Belgia (1990) ş.a. Expoziţii de grup în Italia, Israel, Rusia (1969), Franţa (1970), Italia (1971), San Marino, Italia, Austria (1973), Italia, Cehoslovacia (1974, 1975, 1977), Italia (1981) ş.a.
Achiziţii: în muzee şi colecţii de artă din România, Italia, Belgia, Austria, Israel, San Marino.

Distincţii: Premiul CIAC pentru pictură şi Cupa de Argint „Aldo Moro” (Roma), Medalia de Argint a Academiei Europene de Artă (Charleroi – Belgia), medaliile de Vermeil (Paris), Premiul „Cocoşul de platină” al Academiei Waleone de Artă (Charleroi).
Bibliografie: 1. DARC; 2. Artiste plastice din România. – Bucureşti, 1996; 3. Chişinău. Enciclopedie; 4. EFM.

Aprecierea ei s-a făcut în două planuri – planul artei româneşti şi planul internaţional. Planul românesc îl putem defini prin cele scrise de istoricul de artă Adriana Botez-Crainic: „…Artistă cu forţă plastică deosebită, cu temperament de o puternică vitalitate, pictoriţa Elena Uţă-Chelaru a adus în peisajul artistic românesc universul viu, strălucitor al paletei sale solare.

...Expresie a temperamentului său eclatant, incandescenţe cromatice sunt juxtapuse dezinvolt cu roşuri incendiare, albastruri strălucitoare, delimitate de aplombul negrurilor. Puse cu tuşe vie, îndrăzneaţă, plajele abundent pigmentate fac să trăiască formele construite viguros, structurile arcuite sau interferate logic.

…Dacă problemele de morfologie plastică puse de pictoriţă pot constitui obiectul unor analize riguroase, mai greu poate fi prins în cuvinte farmecul ascuns înăuntrul formelor sau culorilor tablourilor ei.”

Planul internaţional însă este definit de aprecierile criticului italian Carlo Emanuele Bugatti: „Sunt ani de când imaginea artistică a României trăieşte sub cerul italian prin lucrările Elenei Uţă-Chelaru. Artista bucureşteană vine cu imagini folclorice şi cu o profundă pictură pe sticlă, îmbinând o mare şi veche tradiţie cu lecţia artei europene contemporane. Puţini sunt artiştii deschişi la inovaţii tehnice cum este pictoriţa Elena Uţă-Chelaru, care au reuşit să păstreze până la urmă o atât de statornică şi surprinzătoare legătură cu tiparele pământului natal, inclusiv cele specifice populare. De fapt, ne-am obişnuit să-i cuprindem lucrările sub un titlu unic, sinteză estetică şi tematică şi anume: Imnuri României. N-ar fi greu, abordând o temă atât de profundă, aş zice visceral trăită, să cazi în păcatul retoricii, prin reluarea uneori chiar afectată, a unor motive. Adevărul e că Elena Uţă-Chelaru ne surprinde şi ne farmecă prin capacitatea de a dărui compoziţiilor ei o constantă puritate a sentimentului, o mereu reînnoită bucurie a liniei.

… Parisul Elenei. Sunt ani de când imaginea artistică a României trăieşte sub cerul italian prin lucrările Elenei Uţă-Chelaru. Artista bucureşteană vine cu imagini folclorice şi cu o profundă pictură pe sticlă, îmbinând o mare şi veche tradiţie cu lecţia artei europene contemporane. Puţini sunt artiştii deschişi la inovaţii tehnice cum este pictoriţa Elena Uţă- Chelaru, care au reuşit să păstreze până la urmă o atât de statornică şi surprinzătoare legătură cu tiparele pământului natal, inclusiv cele specifice populare. De fapt, ne-am obişnuit să-i cuprindem lucrările sub un titlu unic, sinteză estetică şi tematică şi anume: Imnuri României. N-ar fi greu, abordând o temă atât de profund, aş zice visceral trăită, să cazi în păcatul retoricii, prin reluarea uneori chiar afectată, a unor motive. Adevărul e că Elena Uţă Chelaru ne surprinde şi ne farmecă prin capacitatea de a dărui compoziţiilor ei o constantă puritate a sentimentului, o mereu reînnoită bucurie a liniei.

… Parisul Elenei Uţă Chelaru este Parisul unei românce din Bucureşti, după cum Parisul lui Tamburi este Parisul unui maestru al şcolii romane.

Cu alte cuvinte, Elena Uţă-Chelaru, confruntându-se cu fascinantele lumi picturale ale Europei contemporane, îşi pune peste tot pecetea personalităţii sale – lucru care nu se întâmplă prea des.”

Aici însă, în această biografie de creaţie, lipseşte cea mai importantă apreciere, cea mai scumpă viziune pentru noi, opinia criticii de artă basarabene. Fiindcă este foarte greu să fii profet în ţara ta. Elena Uţă-Chelaru pentru mine se asociază cu un soldat care a fost pus de gardă cu mulţi ani în urmă şi el nu poate părăsi postul nicidecum, nu fiindcă că nu ar vrea, ci, în primul rând, din motivul că acest post este nu numai onorific, este un post de avangardă dincolo de care începe necunoscutul, iar ea, în această avangardă, reprezintă un fragment din copilăria ei, din Chişinăul ei, din Basarabia care a fost odată. Şi ea ştie exact că atâta timp cât stă la post sunt şanse ca istoria să dea dreptate şi acestei palme de pământ dintre Prut şi Nistru în care se nasc mari creatori.

Nepoata lui Gheorghe Bezviconi, unul dintre cei mai mari istorici şi genealogişti români, Elena Uţă-Chelaru a crescut într-o familie de intelectuali care ştiau să colecţioneze şi să aprecieze arta.

Bunicul Gavriil Bezviconnâi, tatăl lui Gheorghe a lăsat câteva lucrări de şevalet. Gheorghe Bezviconi a fost un colecţionar inveterat, având în posesie peste o sută de lucrări de pictură, grafică, sculptură. De aici se trag şi rădăcinile artistice ale Elenei Uţă-Chelaru.
Ne-am cunoscut în momentul când am publicat bibliografia operelor lui Gheorghe Bezviconi. Mi-a scris câteva răvașe, mi-a trimis câteva cataloage şi invitaţii la expoziţii.

Mare admiratoare a Italiei, o bună parte din an şi-o petrecea pe această peninsulă. De aceea pânzele ei au culori neobişnuite, neaşteptate, iar Mediterana şi Adriatica sunt prezente în permanenţă.

Corespondenţa noastră am început-o nu mai ştiu când, dar mostre din această corespondenţă prezintă interes pentru posteritate:
„26.VIII.1997

Mult stimate Domnule Colesnic,
Cele mai calde felicitări pentru excepţionala Enciclopedie (Chișinău-n.n.) – este o capodoperă pentru Basarabia, dar şi România, în ea fiind menţionate cele mai distinse personalităţi ale istoriei, literaturii, artei, vieţii politice etc. din toate timpurile, unind astfel pe românii de dincolo şi dincoace de Prut. Am conspectat dintr-un suflet tot volumul, am făcut fiţuici pe care am trecut numele personalităţilor mai distincte şi o dau la televiziune să fie prezentată apariţia ei, la emisiunea Gabrielei Bidu, la Infoart, duminică după actualităţile de la ora 2000. Însemnările mele le-am prins uşor cu scotch pe pagina în care este trecută personalitatea.
Am vorbit şi cu domnul Paul Păsculete, operator de excepţie a emisiunilor de artă.
Albumul de artă Artişti Români contemporani ne aşteaptă în atelierul meu.
Vă aştept în Bucureşti – dar e bine să mă anunţaţi din timp, deoarece am un program foarte încărcat zilnic.
Abia aştept să apară şi Necropola Capitalei, aşa a fost destinul ei să apară la Chişinău.
Cu cele mai bune urări întregii familii de sănătate şi succese în munca d-voastră.
Cu stimă,
Elena Uţă-Chelaru”


Ne-am întâlnit la Chişinău în 1999 în cadrul unei expoziţii numită Saloanele Moldovei. O lucrare de-a ei a fost premiată şi cu această ocazie ea şi-a revăzut oraşul natal şi s-a întâlnit cu artiştii plastici basarabeni.

De atunci încolo atelierul ei din centrul Bucureştiului, din clădirea Fundaţiei „Brătianu”, l-am vizitat zeci de ori. Acolo mi-a transmis o bună parte din arhiva marelui istoric Gheorghe Bezviconi, dar ceea ce este mai important am avut timp să discutăm pe îndelete despre trecutul Basarabiei, despre prezentul ei şi foarte puţin despre viitorul ei.

Mi-a dăruit o lucrare şi mi-a făcut o promisiune extrem de importantă, că am dreptul să-mi iau tot ce doresc din cele trei valize cu documente rămase de la marele istoric şi o bună parte din cărţile rare din biblioteca lui. Ceea ce de fapt am şi făcut. Şi nu numai că am stat mai multe ore la rând, selectând documentele, dar o bună parte dintre ele le-am publicat, valorificându-le.

De fiecare dată când mergeam la Bucureşti treceam prin Centrul Cultural Brătianu, pe la etajul trei prin atelierul marii artiste şi consumam două-trei ore discutând despre Italia, despre Basarabia, despre soarta artistului în această lume pusă pe agonisire.
Avea probleme cu un ochi, afectat de boală, dar ceea ce mă mira, de fiecare dată în atelierul ei stăteau lucrări noi şi parcă îşi aşteptau rândul ca să fie expuse.

Pentru mine ea reprezenta modelul de artist basarabean, format în mediul românesc, dar realizat ca artist în apus, recunoscut ca valoare, acolo în lumea marii concurenţe.

Această împăcare a ei în descoperirea frumosului, ignorând greutăţile cotidiene aducea aminte de felul de a fi al stoicilor greci. Iar pe de altă parte această înălţare zilnică în faţa şevaletului amintea de o urcare pe eşafod. Mi-a promis un premiu pentru Necropola capitalei. Am dreptul să-mi aleg una din lucrările care o să-mi placă cel mai mult. Eu, însă, ezitam. Fiindcă cea mai bună lucrare a Elenei Uţă-Chelaru eu încă o aşteptam să vină. Şi ea o fi venit întocmai aşa cum dimineaţa în copilărie aşteptam să răsară soarele, fiind convins că el totuşi o să răsară. Deoarece aveam aceeaşi convingere, seara atunci când soarele se rostogolea după orizont, că dacă m-aş fi pornit din urma lui, păşind cu nişte picioare uriaşe de pe un deal pe altul, undeva departe aş prinde ghemuleţul de foc care vrea să se ascundă și aș cunoaște locul unde adoarme soarele.

Astăzi când Elena Uță-Chelaru nu mai este printre noi, constatăm cu certitudine, că în istoria artei basarabene ea își are locul ei distinct şi neîndoielnic.
În imagini:
1.Elena Uță-Chelaru
2.Părinții Sofia Bezviconi și Gheorghe Uță
3.Familia Uță la Chișinău 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus