Timpul.md

Actualitate 19 Noiembrie 2012 | 07:49

În lumea copiilor care văd, dar nu aud viitorul

În apropierea Mănăstirii Hârbovăț, Călărași, se află Școala specială-internat pentru copii cu deficiențe auditive.



Este una dintre cele trei instituții din țară de acest gen, care adăpostește 108 copii din toate raioanele republicii. Acești copii se trezesc în fiecare dimineață, iau micul dejun, merg la ore, frecventează cercurile extrașcolare ca orice alt copil obișnuit, doar că ei sunt totuși diferiți, deoarece ei nu aud, dar simt viața.

Când m-am pornit la Hârbovăț, îmi imaginam că voi găsi o școală unde predomină liniștea și elevii vor trece, în tăcere, pe lângă mine. În fața școlii, am fost întâmpinați de directoarea internatului, Maria Moraru, care, neobișnuită cu mulți vizitatori, s-a arătat încântată de prezența noastră. „Deși nu e o școală obișnuită și nici copiii nu sunt obișnuiți, după ce îi veți cunoaște, o să vă placă aici”, ne-a spus Maria Moraru.



„Bună ziua”, în limbajul semnelor

Când am pășit pragul școlii, am rămas uimită de zbânțuiala și zgomotul care răsunau în holuri, o gălăgie mai deosebită, unde tot ce poți înțelege sunt doar sunete sau rupturi de cuvinte. „Copiilor le este greu să vorbească, comunică cu ajutorul limbajului semnelor”, ne explică directoarea școlii.

Prima vizită a fost în sala clasei întâi. Copii puțini, vreo opt la număr, și, în ciuda faptului că în clasă au intrat oameni necunoscuți, copiii nu s-au intimidat, din contră, s-au arătat interesați și ne-au zâmbit. Profesoara îl roagă pe fiecare copil să ne salute. La rândul lor, copiii cu greu scot sunetele, greșesc și reiau de la început. Totuși, nu se lasă bătuți și, deși un simplu „bună ziua!” sună greu, forțat, este rostit cu voință.

În ajutorul lor vine și profesoara, care rostește fiecare cuvânt accentuat pentru fiecare elev în parte, iar uneori repetă aceeași propoziție de câteva ori. Învățătoarea ne explică că acest lucru este necesar, pentru ca să fie înțeleasă și auzită de copii. Astfel, lecția se desfășoară într-un ritm lent.



Copiii cer alinare din partea fiecăruia 


Mergând pe hol, un copil de vreo șase ani mă îmbrățișează strâns, iar în urma acestui gest, ceilalți copii l-au imitat și au făcut ca el. Educatoarea, care le organiza jocul de-a pisica și șoarecele, ne povestește că micuțul care voia să fie îmbrățișat nu este vizitat de nimeni. „Fiind singur, caută în fiecare om afecțiune și dragoste, de aceea a alergat să vă cuprindă, pentru că, în afară de noi, nu are cine să-i ofere alinare”, spune educatoarea. În timp ce noi discutam, copiii se pare că au uitat de oaspeți și au reînceput jocul. Pentru câteva minute, am uitat că acești copii plini de viață suferă enorm. Dar o fetiță îi spune ceva educatoarei cu ajutorul semnelor și îmi aduc aminte imediat de realitatea crudă.

A învățat limbajul semnelor cu ajutorul fiului


La câțiva metri de noi, o mamă își cuprinde copilul. Directoarea ne spune că este mama lui Iulian, un copil care a fost acasă pentru două săptămâni, iar acum a revenit la școală. Mama lui, Eleonora Botnari, ne spune că sunt din raionul Ocnița și că Iulian este unicul fiu al ei. „Suferă de surditate de la vârsta de două săptămâni. A pierdut auzul în urma unui tratament pe bază de antibiotice”, ne mărturisește mama îndurerată. Totodată, femeia spune că îi este frică să mai aibă alți copii, ca să nu sufere și ei, chiar dacă boala nu a fost transmisă pe cale ereditară.
„În ciuda faptului că suferă de autism, Iulian este foarte activ, se joacă cu toți copiii când vine acasă. Petrece foarte mult timp cu verișorul lui, care e perfect sănătos, iar la calculator se descurcă de minune. E un copil care zâmbește întotdeauna și îi iubește pe toți”, ne povestește mama copilului.

Astfel, chiar dacă are un salariu de 2300 de lei, femeia spune că cea mai mare problemă cu care se confruntă familia nu sunt banii, ci distanța. De asemenea, cea mai mare dorință a ei și a soțului este să strângă bani pentru a-i oferi lui Iulian a doua șansă la o viață fericită. „Vrem să adunăm bani pentru operație de implant cohlear, dar e foarte scumpă. Totuși, eu și soțul ne străduim din răsputeri să adunăm suma necesară. Iulian are puțină rezervă auditivă, ceea ce ne permite să-i facem o operație, dar ea costă aproximativ 25 mii de euro și se face doar peste hotare”, menționează femeia.



În dorința de a-și ajuta fiul, a dat peste escroci

Totodată, mama băiatului ne povestește că, acum câțiva ani, în speranța că băiatul poate fi salvat printr-o operație, au fost înșelați de niște escroci. Nici nu și-au putut imagina că sunt și oameni care ar putea să se îmbogățească pe seama unor copii care suferă.

„Am dat peste niște oameni fără credință, care ne-au mințit și ne-au promis că ne vor face operație la noi în țară, doar că trebuia să le oferim prima tranșă în jur de 20% din suma totală. Eram gata să facem primul pas și, în ultimul moment, am aflat că la noi nu se fac asemenea operații, pentru că nu există specialiști în acest domeniu”, ne spune mama băiatului.

Mai mult, părinții lui Iulian au fost și la Moscova, unde doctorii de acolo le-au explicat că această operație nu este atât de complicată, însă perioada de reabilitare este foarte îndelungată.

Deși aceste experiențe i-au marcat negativ pe părinții Botnari, ei nu încetează să spere că, într-un final, vor aduna banii necesari pentru operația de implant cohlear.

„Alfabetul și gesturile le-am învățat de la Iulian. El îmi arăta foarte grijuliu fiecare literă din alfabet. Întotdeauna spun să nu dea Domnul să treacă nimeni prin durerea care o simțim noi. Doar un părinte care se confruntă cu aceleași probleme ca și noi, ne poate înțelege”, mărturisește cu lacrimi în ochi Eleonora Botnari.



În sat, Iulian este poreclit „copilul surd”


În tot acest timp, Iulian stă lângă mama lui și o ține de mână. În timpul discuției, se aude clopoțelul de recreație, un val de copii au zbughit-o pe holurile școlii, niște colegi se apropie de Iulian și îl trag de o mânecă. Băiatul îi explică mamei, prin gesturi, să nu plece până nu se întoarce. Mama îi dă acordul și băiatul pleacă la joacă.

„Ne străduim să venim cât mai des posibil, dar e foarte departe, facem 200 km de la Ocnița. Eu lucrez și nu pot întotdeauna să fac acest drum, dar, odată în două săptămâni, las toate treburile și vin. Atunci când nu pot eu, vin bunicii lui Iulian. Din păcate, soțul meu este peste hotare, dar ne străduim să facem în așa mod ca Iulian să nu ne simtă lipsa”, ne povestește Eleonora.

Totodată, părinții lui Iulian sunt mândri de el, deoarece, de când a venit la școala din Hârbovăț, în clasa întâi, Iulian a învățat foarte multe lucruri, iar atunci când merge acasă, în vacanță, părinții și rudele observă progresele lui.

„Chiar dacă e departe de mine și mi-e foarte greu, sunt împotriva faptului ca Iulian să învețe într-o școală obișnuită. Acolo profesorii nu sunt specializați să lucreze cu acești copii, deoarece trebuie să ai răbdare mare să-i explici o temă unui copil hipoacuzic. Aici toți sunt egali, comunică prin gesturi și se descurcă foarte ușor. Dar într-o școală obișnuită, cine va vorbi cu el?”, se întreabă Eleonora Botnari.

După câteva momente de tăcere, femeia recunoaște că Iulian nu se va putea integra în societate și copiii îl vor ignora. Apoi, cu lacrimi în ochi, povestește în șoaptă cum unii copii din sat îl poreclesc „surd”, un moment foarte dificil pentru mama lui Iulian.



Copiii învață să danseze cu ajutorul gesturilor


În sala de repetiții îl găsim pe Petru Rutcovschi, profesor de ritmică, care a venit, acum 20 de ani, pentru câteva zile, dar a rămas până în prezent.

„La început, am fost rugat să ajut copiii, pentru că atunci se pregăteau de un concurs în România. Îmi amintesc și acum prima întâlnire cu ei. Niște copii energici, dar cu un ritm muzical foarte slab dezvoltat. Deși trebuia să stau aici două-trei săptămâni, m-am legat de ei atât de tare, încât nu pot să plec nici acum. Am muncit aproape un an de zile până i-am învățat să simtă ritmul muzicii”, își amintește profesorul.
Însă, după foarte multă muncă, au fost răsplătiți cu rezultate bune, deoarece nimeni nu visa că vor ajunge pe scena Palatului Republicii cu acești copii. Au participat la primul festival pentru copiii hipoacuzici în 2005, unde au ocupat locul întâi, dar au concertat și la Paris, „un vis al copiilor care a devenit realitate”, precizează Petru Rutcovschi.

„Și în somn îi visez cum dansează. Cel mai greu în munca de zi cu zi este să-i înveți să simtă ritmul muzical, să le oferi dragostea, să-i primești în sufletul tău și să le dai tot ce ai tu mai bun. Țin la ei ca la copiii mei. Când dansează, toți se uită la mine, pentru că îi ghidez cu ajutorul gesturilor. Ei dansează pe scenă, iar eu dansez cu mimica”, râde profesorul de dans.



Școala-internat din Hârbovăț, la un pas de închidere

Școala este obișnuită, camerele unde trăiesc copiii amintesc de o tabără de vară, iar cantina este modestă. Ca în multe alte școli din țară, directoarea se confruntă cu o serie de probleme, întrucât instituția are nevoie de dotarea cabinetelor individuale cu suport tehnic pentru dezvoltarea percepției auditive și îmbunătățirea bazei didactico-metodice a școlii, dar și reparația cantinei.

„Chiar dacă anul trecut am avut niște sponsori, care se ofereau să ne ajute la reparația cantinei, acum ei nu vor să investească într-o școală care astăzi este, dar mâine nu se știe dacă va mai fi. Astăzi, când ministerul Educației își pune ca prioritate includerea acestor copii cu deficiențe auditive în școli obișnuite, nu știm dacă vom mai lucra. Noi nu negăm faptul că acești copii trebuie să fie integrați în școli obișnuite, dar nu sunt sigură că în școala generală profesorii pot, peste noapte, să lucreze cu acești copii cu nevoi speciale. Ei necesită o instruire deosebită, care se realizează în baza unei metodologii aparte. Este foarte greu să lucrezi cu acești copii. Totuși, sperăm că autoritățile vor examina foarte serios această problemă și vor lua o decizie corectă”, zice directoarea.

Copiii cu deficiențe auditive învață să-și dezvolte propriile afaceri


În pofida acestor dificultăți, profesorii sunt atenți la dezvoltarea abilităților creative ale elevilor. „Toți pictează, croșetează, brodează. Pe fetițe le învățăm să fie gospodine bune, pe băieței îi deprindem în însușirea meseriei de fermier, legumicultor, apicultor, lemnar. Dispunem de două sere pe teritoriul școlii, iar băieții au un interes deosebit față de toate aceste ocupații. Avem o prisacă pe teritoriul școlii și îi învățăm cum să își creeze o afacere proprie în acest domeniu”, spune directoarea.

Mai mult, în afara orelor, fiecare copil are și ocupații extrașcolare: dansuri, poezii, cântece. Profesorii ne dezvăluie faptul că elevii depun eforturi foarte mari pentru a învăța toate aceste lucruri. Dacă unui copil simplu îi vine greu să prindă ritmul dansului, atunci pentru un copil cu deficiențe auditive cu atât mai mult.

„Fetele frecventează mai mult dansurile, cercurile culinare, croșetare. Băieții însă sunt niște meșteri adevărați și adoră lecțiile de muncă”, ne povestește directoarea, în timp ce intram în clasa de educație tehnologică. Aici găsim câțiva băieței cu vârsta cuprinsă între 10 și 12 ani. Toți se uită atent la profesorul care le explică cum să taie lemnul. Cu rigla și creionul trag o linie dreaptă, iar profesorul le arată, prin semne, că acum pot lua ferestrăul pentru a-l tăia. Se împart câte doi în echipă și încep munca.

Totodată, la etajul întâi, într-o sală mică, găsim o adevărată comoară a școlii-internat. Acolo se păstrează toate lucrările confecționate cu mare grijă de copii: broderii, picturi, jucării din lut, obiecte din lemn și hârtie.

„Au fost mai multe, dar le-au cumpărat musafirii noștri de peste hotare. Aproape de fiecare dată când vin, cumpără câte ceva, fac un bine și pentru școală, dar și ei se aleg cu o mică amintire de la noi. Ulterior, din banii câștigați cumpărăm materiale pentru hobbyurile copiilor”, afirmă directoarea.



Concertul care te face să privești altfel lumea

Pe hol trec pe lângă noi câteva fete în costume naționale. La întrebarea de ce sunt îmbrăcate astfel, directoarea ne-a spus că elevele se pregătesc de un miniconcert.

În scenă intră Sergiu Babaru, un băiat în jur de15 ani, iar mai apoi îmi șoptește cineva din pedagogi că a rămas orfan. „E puțin timid, dar învață bine”, îmi spune o profesoară. Băiatul spune o poezie, în cuvinte abia deslușite, dar emoția pe care o redă e atât de convingătoare, încât în asemenea momente te cuprind fiorii.

Apoi în scenă ies câțiva elevi și încep a învârti o horă moldovenească. Privirile le sunt tot timpul la profesorul de ritmică, iar el îi ghidează mereu.

Atunci, începi să privești lumea cu alți ochi…

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus