Timpul.md

Opinii & Editoriale 11 Februarie 2016 | 08:01

În spatele frontului

Stranie senzație de insecuritate mai trăim. Europa răvășită de problema migrației, de parcă se repetă năvălirile barbare din epoca medievală, care au dus la căderea Imperiului Roman și la perioada de răzmeriță necontenită timp de secole.

În Siria se moare încontinuu, părțile implicate în conflict fiind incapabile de a se înțelege asupra viitorului acestei țări, lucru care generează o psihoză regională fără precedent, cu repercusiuni asupra relațiilor dintre Turcia și Rusia, de care n-am mai văzut din secolul XIX. În Ucraina, la doar câteva sute de kilometri, se desfășoară un alt război de proporții, despre care tot mai puțin suntem interesați, de parcă ar fi devenit o rutină cotidiană pe care o înghițim la micul dejun sau la cină, odată cu știrile pe care le ascultăm la diferite posturi tv. Acasă deja nu mai știi ce să crezi și încotro s-o apuci. Instituțiile statului paralizate și nefuncționale, banditism peste tot, iar cel mai trist că nu există ieșire din situație, starea de depresie răvășind societatea, lucru pe care îl vezi expres în privirile abătute și lipsite de sens ale oamenilor care merg în transportul public dimineața la serviciu sau seara acasă. De parcă ar fi sfârșitul istoriei și nimic n-are sens.

Mi-ar plăcea să cred că este doar o stare subiectivă, generată de sensibilitatea pe care o am ca istoric și observator al lucrurilor pe care le văd în jurul meu. Dar nu este așa. O săptămână petrecută în Ucraina, la Dnepropetrovsk, m-a convins că asistăm la o senzație de depresie regională, dar poate globală, în care oamenii sunt debusolați și dezorientați, într-o măsură în care nu-i văd capătul.

Paralele geografice și istorice

Motivul acestei deplasări, pe care am acceptat-o cu mare dificultate, nu în ultimul rând din cauza proximității orașului cu zona de conflict, dar și a timpului de afară, înțeles parcă cu restul lucrurilor, a fost unul academic și aparent lipsit de complicații. Vizita la TKUMA (Renaștere în idiș), un Institut Ucrainean pentru Studierea Holocaustului, a avut ca scop discuții și prezentări în cadrul unui seminar internațional al profesorilor de istorie din Ucraina, Polonia, Israel și R. Moldova pe tema problemelor atrocităților cauzate de regimurile totalitare în secolul XX, în mod special Holocaustul, comemorat la 27 ianuarie la nivel internațional prin decizia ONU, dar în acest context s-au discutat și alte aspecte, cum ar fi deportările, foametea organizată și represiile staliniste.

Când mă gândesc la Dnepropetrovsk, primul lucru care îmi vine în minte este splendida echipă de fotbal „Dnepr”, care în anii 1980, prin Protasov și Litovcenco, era una din cele mai bune echipe nu doar ale URSS, dar și a continentului european. La acest lucru s-a adăugat în timp faptul că via Dnepropetrovsk în RSS Moldovenească a venit ca prim-secretar al PCM Leonid Brejnev, care a stat aici în perioada 1950-1952, înainte de a cunoaște ascensiunea ca lider politic al Uniunii Sovietice. De la el ne-a rămas moștenire Lacul comsomolist, devenit Valea Morilor, și Stadionul Republican, ultimul ajungând de mai mulți ani o ruină, paradoxal, cu mâna tot a unui credincios al lui Marx și Lenin, Vladimir Voronin, dar din a cărui spirit marxist și proletar puțin a rămas. Și dacă zona din Valea Morilor s-a redresat cumva sub Dorin Chirtoacă, atunci principala arenă sportivă a țării a rămas în continuare un loc al rușinii naționale.

Un alt om care ne leagă de Dnepropetrovsk este legendarul antrenor de fotbal Vladimir Emeț, artizanul fenomenului fotbalistic „Dnepr”, cel care a adus în anul 1983 titlul de campion al URSS în orașul de pe Nipru. În anul 1987, la invitația președintelui Consiliului de Miniștri a RSSM, antrenorul emerit al Ucrainei și de curând al RSSM, va prelua cârma echipei „Nistru” Chișinău, cu motivația aducerii ei în primul eșalon al fotbalului sovietic. N-a reușit, pentru că va deceda subit la 9 noiembrie 1987, chiar în timpul unui meci de fotbal, cu echipa „Kubani” Krasnodar, pe care trebuia să-l câștige cu 3:0. Un om care a trăit toată viața cu fotbal și pentru fotbal, va deceda la doar 50 de ani pe pământul nostru, în timpul magiei cu balonul rotund, la fel cum mai târziu se va întâmpla cu o altă mare glorie a fotbalului ucrainean, Valeriu Lobanovski.
Am dat și noi un om mare Ucrainei și orașului Dnepropetrovsk, despre care am aflat întâmplător din discuția cu domnul Victor Nicolae, de la MAEIE. Este vorba de Lev Pisarjevski (1878-1938), unul din marii chimiști ai Ucrainei și ai URSS, membru al Academiei de Științe din RSSU și URSS. Născut la 13 februarie 1878 în Chișinău, Pisarjevski a plecat din fragedă copilărie cu mama sa în orașul Odesa, unde a absolvit Universitatea Novorusă, unde va rămâne o perioadă pentru a activa, devenind unul din cei mai cunoscuți chimiști ai timpului său. În anul 1903 se va muta la Dorpat (Iuriev), unde susține doctoratul, după care are o scurtă perioadă de activitate la Kiev, la Institutul Politehnic. Din anul 1913 vine în orașul Ecaterinoslav (actualmente Dnepropetrovsk), unde devine șeful Catedrei de chimie generală la Institutul Minereului. După război și revoluție, a devenit unul din cei mai importanți animatori ai transformării orașului Dnepropetrovsk într-un mare centru de cercetare. Datorită insistențelor sale se deschide Facultatea de Chimie în cadrul Institutului, devenit din 1930 Institutul chimico-tehnologic din Dnepropetrovsk, iar de curând acesta va deveni parte a Academiei de Științe, pentru ca în 1936 să înceapă a purta numele fondatorului său. În anul 1925 Lev Pisarjevski devine membru al Academiei de Științe al RSS Ucraineană, iar în anul 1930 membru al Academiei de Științe din URSS.

Patriotismul ucrainean al rușilor

Oraș-milionar, Dnepropetrovsk a fost fondat în 1787 de Ecaterina cea Mare, urmând să joace rolul centrului administrativ în noua regiune a Novorossiei după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). A purtat cu mândrie numele Ecaterinoslav, în slava fondatoarei sale, până în anul 1925, când va fi redenumit Dnepropetrovsk, de această dată în cinstea revoluționarului Grigori Petrovski, monumentul căruia, din fața gării, a fost demolat chiar sub ochii mei când mă întorceam acasă. Încercările de a redenumi orașul după independență au culminat cu decizia consiliului orășenesc din 29 decembrie 2015, care lăsa denumire actuală, dar nu în memoria lui Petrovski, ci a Sfântului Petru. Centrul industrial vital al Ucrainei sovietice, Dnepropetrovsk a fost unul din centrele-cheie ale industriei nucleare, arme și spațiale ale Uniunii Sovietice, în mod special aici fiind construit gigantul industrial „Iuzhmash”, unde se produceau rachete balistice și cosmice. Din acest considerent, până în anii 1990 a fost un oraș închis. Dincolo de personalitățile perioadei sovietice, printre care Leonid Brejnev, orașul a dat importante personalități și Ucrainei după independență, printre care al doilea președinte Leonid Kuchma și primii miniștri Pavlo Lazarenko și Iulia Timoșenko.

De un puternic caracter rus sau mai degrabă sovietic cu accente ruse, orașul Dnepropetrovsk a rămas insensibil la apelurile de separatism care veneau dinspre Donețk și Lugansk, fiind un bastion al ordinii și stabilității la chiar 150 km de locul unde se desfășoară războiul ruso-ucrainean. Manifestările sporadice ale susținătorilor proruși au fost efectiv estompate de masa populației locale, care s-a proclamat în favoarea „menținerii Ucrainei ca un stat unitar și indivizibil”, înlăturând orice formă de federalizare sau separatism. Mai mult decât atât, organele locale, aflate la acel moment sub conducerea oligarhului Igor Kolomoiski, au procedat la organizarea propriilor detașamente de voluntari și patrulare, asigurând securitatea orașului și a cetățenilor săi, pe un fundal al încercărilor de destabilizare operate de serviciile ruse și a incapacității puterii centrale de a garanta integritatea regiunii. În această ambianță, monumentul lui Lenin a fost demolat, iar piața Lenin a fost denumită Piața Eroilor Independenței. Prin urmare, un oraș profund sovietizat și cu o populație majoritară rusă, s-a raliat în jurul ideii de independență și integritate a Ucrainei, procedând în mod hotărât, pe alocuri radical, la înlăturarea tuturor simbolurilor perioadei sovietice și la un proces amplu de decomunizare.

Am fost pe parcursul acestor zile la mai multe televiziuni locale, unde eram întrebat despre situația din R. Moldova, despre felul cum privim situația din Ucraina, dar mai ales despre încercările noastre de decomunizare și rezultatele lor, acolo persistând senzația că noi am fost mai determinați din acest punct de vedere. Mare le-a fost surprinderea când le-am relatat situația jalnică în care ne aflăm din acest punct de vedere. Dar am simțit o senzație de solidaritate și interes pentru R. Moldova, pe care n-am mai văzut-o până atunci în Ucraina.

Am avut mai multe discuții cu istorici din zonele de conflict care mi-au relatat lucruri absolut necunoscute de noi despre acest război. Despre faptul că acest război cu puternice nuanțe geopolitice este în același timp un război civil, în care anumite grupuri de interese, mai ales economice, atrag susținerea Moscovei pentru a-și învinge concurenții din Ucraina. Și faptul că mobilizarea exemplară a mediului de afaceri din Dnepropetrovsk, dincolo de patriotismul invocat și asumat ca atare, are o puternică conotație de menținere și supraviețuire a propriei securități economice și existențiale. Primarul orașului, Boris Filatov, un cu totul alt Filatov decât Filat al nostru, este de etnie rus, dar discursul său public și politic este antirusesc și antisovietic, fapt care m-a surprins, în condițiile în care mai suntem dominați de sechelele unor solidarități identitare seculare. Războiul i-a trezit acestui om și rușilor din regiune senzația de patriotism local și de țară, pornind de la dorința de trăi într-o țară liberă și europeană, dar nu într-o gubernie rusească.

Ciudate metamorfozări trăiește ființa umană în timpurile de cumpănă și restriște. Doar bandiții noștri sunt preocupați de propriul interes și continuă să fure și să guverneze în nesimțire. Fie că este moldovean sau rus, capurile lor stau întoarse ba spre Est, ba spre Vest, cine va da mai mult. Și dacă s-ar întâmpla ceva de genul războiului din Ucraina, puțin probabil că vor deveni patrioți ai R. Moldova.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus