Timpul.md

Editorial 3 Octombrie 2017 | 17:47

Jurnal siberian de călătorie: Krasnoiarsk

Pe bună dreptate se zice în popor că mai bine odată să vezi decât de zece ori să auzi. Mai ales când este vorba de Siberia. Pentru cineva familiarizat cu diversitatea spațială orice călătorie într-o nouă destinație naște inevitabil un paralelism istoric și asociativ. 

După Irkutsk, în acest an, grație continuării proiectului național pentru tineret Expedițiile Memoriei, am avut fericita ocazie să vizitez din nou Siberia, de această dată în regiunea Krasnoiarsk. Despre rezultatele acestor expediții voi mai scrie, împreună cu alți expediționari, în numerele următoare ale TIMPULUI, pentru că lucrurile constatate în realitățile siberiene sunt de-a dreptul impresionante. În aceste reflecții, mi-am propus să dezvolt o altă perspectivă asupra acestui spațiu, care în imaginarul nostru conține multe stereotipuri și mituri, chiar și pentru istorici greu de surmontat și de acceptat.

Îmblânzirea Siberiei între mit și realitate

Primul lucru care-l descoperi în Siberia este faptul că populația locală revendică o puternică identitate regională și se consideră siberieni (sibiriak), o sinergie de geografie, diversitate etnică și nemulțumire față de Rusia de „până la Ural”. În puterea felului cum a fost încadrată în spațiul rus, poți întâlni aici oameni care au rădăcini etnice diferite, uneori de neimaginat în alte circumstanțe, dar care se ancorează în identitatea siberiană (cum spunea Volodea, șoferul nostru din taiga „tata este ucrainean, mama moldovancă, da eu sunt siberian”). Pe de altă parte, această identitate etalează nedisimulat un caracter protestatar față de Moscova, care încearcă să controleze cu mână de fier această regiune, dar care din punctul de vedere al siberienilor „mai mult ia decât oferă”. Persistă senzația că siberienii continuă să fie furnizorul centrului, că sunt exploatați, fără ca acest fapt să reflecte o anumită proporționalitate și reciprocitate, iar în această dezbatere renasc de multe ori cifre și date pornind de la contribuția Siberiei la câștigarea celui de-al Doilea Război Mondial și terminând cu „seringa de petrol și gaz” a țării.

Existența de după Ural a mai cultivat un anumit spirit de solidaritate, viața grea și condițiile improprii de viață sporind necesitatea unei colaborări dincolo de înțelegerea noastră. Un siberian ajută alt siberian în orice circumstanță, la fel ca și orice străin, fiind convins că dacă nu face acest lucru, energia siberiană se va întoarce împotriva lui. Place să spună că sunt altfel de ruși, mai buni, mai primitori, mai deschiși, lucru pe care l-am constatat peste tot unde am călătorit în această perioadă. Amestecul de popoare de-a lungul timpului a dezvoltat o calitate deosebită de toleranță a diversității etnice, deși siberienii preferă termenelor „europene” de toleranță și acomodare, noțiunea sovietică de „prietenie a popoarelor”, care reflectă mai adecvat senzația lor de conviețuire.

Descoperirea și explorarea Siberiei a fost un proces unic în felul său, dar seamănă în multe aspecte cu felul în care americanii au cucerit Vestul sălbatic. Acest proces a fost o intersectare a intereselor de extindere a Rusiei Moscovite în timpul lui Ivan al IV-lea, a mediului de afaceri rus, reprezentat de familia Stroganov și detașamentelor de cazaci conduse de Ermak, aflate în slujba statului rus și angrenate ca trupe de mercenari în descoperirea spațiului de după munții Ural. În anul 1581 Ermac a început marea aventură de descălecat rus în Siberia, împreună cu un detașament de 1636 cazaci, care demara un proces de circa optzeci de ani, în care prin forța armată brută, negocieri și șiretlicuri, s-a reușit atingerea Oceanului Pacific. Unele popoare ale regiunii, nomade și înapoiate, la fel ca și indienii din preria americană, vor fi exterminate, altele vor opune rezistență acerbă, reușind în cele din urmă să obțină anumite concesii prin plata tributului (cum ar fi tungușii), iar altele au devenit complice la procesul de extindere. Au existat și cazuri când anumite popoare siberiene au intrat benevol în înțelegere cu exploratorii ruși, pentru a se proteja de alte popoare nomade sau vecini periculoși (cazul bureaților sau evencilor), devenind în timp aliați ai rușilor, dar există de asemenea cazuri de asimilare a rușilor printre populația locală.

Au urmat diferite categorii de colonizatori, exilați, deportați, aventurieri, arestați și condamnați (zona gulagurilor și pușcăriilor) care s-au amestecat cu popoarele locale și au plăzmuit „aluatul siberian”. În acest context s-a dezvoltat și fibra imperială rusă, în concurență nu doar cu popoarele nomade pe care le-au întâlnit în calea lor, dar și în rivalitate cu puterile militare ale regiunii, în mod special mongolii și chinezii, ceea ce a creat în timp o geopolitică a Siberiei deosebit de complexă. În mod special este vorba de rivalitatea cu China, care pretinde o mare parte din teritoriul actual al Siberiei, în baza unei statalități anterioare venirii rușilor în acest spațiu. Dar în această bătălie pentru spațiul siberian sunt angrenate Japonia și Statele Unite, prima în baza unor revendicări istorice față de Sahalin și Kurile, cea de-a doua datorită implicațiilor globale ale acestei regiuni, considerată de geopoliticieni „hiterlandul” lumii. Cu suprafața de 13.1 milioane kilometri pătrați, ceea ce constituie circa 77% din teritoriul Rusei, Siberia abia atinge o populație de 40 milioane de oameni, adică 27% din totalul populației Federației Ruse. Asta în timp ce aici sunt concentrate 85% din resursele de plumb și platină ale Rusiei, 80% din cele de cărbune și molibden, 71% din cele de nichel, 44% din argintul și 40% din aurul țării, dar și 89% din petrol și 95% din gazele naturale. În această bătălie globală pentru resurse, Siberia va deveni „depozitul lumii”, cum consideră localnicii, ceea ce va spori presiunile și rivalitatea din partea marilor puteri.

Krasnoiarsk – inima Siberiei

Când privești harta, observi faptul că regiunea Krasnoiarsk este chiar în inima Rusiei și a Siberiei, aici aflându-se punctul considerat cândva centrul URSS, iar actualmente al Federației Ruse. Regiunea desparte Rusia în două părți, fiind unica unitate administrativă care se întinde de la Polul Nord până aproape de China. Deci dacă imaginar cineva ar încerca să proiecteze aici vreo formă de separatism sau independență, Rusia s-ar pomeni ruptă în două. Paradoxul acestei regiuni constă în faptul că are o suprafață de 3 milioane de kilometri pătrați și doar trei milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că are o repartizare de un om la kilometru. În regiunea Krasnoiarsk ar încăpea cinci teritorii ale Franței, dar așa cum glumesc localnicii „Franța nu dorește acest lucru”. Fiecare al treilea locuitor al regiunii locuiește în orașul Krasnoiarsk, care este ultimul, al paisprezecelea și cel mai estic oraș-milionar al Rusiei. Cu o populație puțin peste un milion de locuitori, Krasnoiarsk este al treilea oraș ca mărime din Siberia. Regiunea nu poate fi străbătută terestru, mai la nord de Eniseisk practic neexistând drumuri, iar accesul de la nord la sud poate fi realizat doar cu avionul sau pe râul Enisei.

Populat cu diferită intensitate în diferite epoci istorice, istoria orașului și a regiunii Krasnoiarsk începe în secolul 17, când detașamentele de cazaci au atins râul Enisei și au coborât în jos. Denumirea orașului provine de la „Красный Яр” (Dealul, muntele roșu sau frumos), ceea ce presupune și dubla interpretare a numelui, fie cea de „deal frumos” sau „deal roșu”, care se află chiar în fața orașului. La venirea rușilor la începutul secolului XVII, teritoriul aparținea ulusului Isarsk (Ezersk), o formă de statalitate al kârgâzilor de pe Enisei. Cucerirea teritoriului a început în 1608, iar în 1628 este atestată fondarea orașului Krasnoiarsk, opera conlucrării între comandantul cazacilor Iacov Hripunov și dvoreanul Andrei Dubenskii, în a cărui soldă se aflau exploratorii. Prima stemă și sigiliu ale orașului a fost chiar sigiliul personal al lui Ivan cel Groaznic.

Ca să avem o idee despre evoluția orașului în timp voi face o referire la creșterea sa demografică: în anul 1708 aici locuiau 879 de locuitori, iar în 1772 avea puțin peste două mii de oameni. Odată cu formarea guberniei Eniseisk în 1822, orașul devine reședință, un statut pe care l-a păstrat până după Primul Război Mondial. Ca orice oraș al Siberiei îndepărtate, a devenit foarte curând un loc al exilului politic, printre primii fiind opt decembriști care au participat la răscoala antițaristă din 1825. Printre primii moldoveni exilați în regiune au fost cinci revoluționari din Basarabia, condamnați la sfârșitul secolului XIX.

În anul 1863 a fost deschisă calea maritimă pe Enisei, an în care în oraș a apărut și prima stație de telegraf. Vânturile modernizării de la sfârșitul secolului XIX au atins curând și orașul Krasnoiarsk: în anul 1891 orașul a cunoscut curentul electric, iar în 1892 a apărut telefonul. Orașul are o dezvoltare spectaculoasă odată cu deschiderea minelor de aur și apariția căii ferate în anul 1895, care într-un mod paradoxal a fost adusă pe calea maritimă de nord. Această expediție întreprinsă de căpitanul englez Wiggins, care a trecut prin Oceanul Înghețat de Nord, Marea Kars și a intrat pe râul Enisei, este considerată prima expediție care a parcurs calea maritimă de nord din Europa spre Siberia.

Marea transformare a orașului s-a produs în perioada sovietică, mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când mai multe întreprinderi și personal din partea europeană a URSS au fost mutate în regiunea Krasnoiarsk. O mare parte a economiei va fi ridicată prin eforturile prizonierilor de război și a celor deportați. Pe teritoriul regiunii s-au aflat lagărul nr. 33 și 34. Primul avea circa patru mii de prizonieri, folosiți în mare parte în minele de cărbune și aur, la prelucrarea lemnului și în construcții. Cel de-al doilea deținea peste 15 mii de prizonieri de război, exploatați la fabrici și șantiere de construcții, dar și la extragerea cărbunelui în bazinul Kansk. O mare parte a liniei de cale ferată până la Irkutsk va fi instalată de prizonierii de război japonezi.

Mare centru industrial, cu peste 17 mii de întreprinderi, dintre care multe în domeniul cosmosului și industriei constructoare de mașini, dar și un important centru universitar, cu circa 150 de mii de studenți care învață în 29 de instituții superioare, orașul Krasnoiarsk este considerat capitala Siberiei nu doar prin poziția geografică, dar și prin importanța pe care o deține în istoria actuală a Rusiei. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus