Timpul.md

Editorial 23 Martie 2016 | 07:11

Legendele Merenilor

Mare minune sunt satele noastre. N-am reușit bine să ies din starea de fascinație față de Florițoaia Veche, un mic sat ce stă ascuns și liniștit de peste trei sute de ani în pădurile de lângă Ungheni, că am plonjat într-o altă dimensiune a universului nostru rural. De această dată în satul Mereni, Anenii Noi. 

Despre acest sat s-au scris cărți și nu știu dacă într-un editorial aș putea cuprinde complexitatea istoriei sale vechi, din timpurile lui Ștefan cel Mare. A dat Basarabiei și spațiului românesc atâtea personalități remarcabile, încât cu siguranță ar putea face un alt sat. N-am fost niciodată la Mereni până săptămâna trecută, dar am avut multiple conexiuni cu mereneni în ambele domenii de activitate în care m-am regăsit întotdeauna firesc. Cu Vadim Sălcuțanu, unul din cei mai buni canoiști moldoveni și actual antrenor al lotului R. Moldova, am mers împreună la JO de la Atlanta (1996), la prima participare a țării noastre la o ediție de olimpiadă. Atunci am aflat de Mereni și de faptul că acolo exista o bază de caiac-canoe, dar și alte școli sportive cu performanțe deosebite. În același timp, istorici celebri au ieșit din acest sat, printre care Gheorghe Postică, unul din cei mai importanți arheologi ai spațiului românesc și actual viceministru al Culturii, Eugen Sava, directorul Muzeului de Istorie a Moldovei, dar și Diana Dumitru, un istoric de generație nouă, cu abordări moderne ale istoriei și vastă activitate de cercetare a Holocaustului, care a consacrat-o la nivel internațional. Datorită ei, dar în același timp lui Eugen Straistă, un cunoscut medic veterinar, în care zace o veche viță istorică, a cărui stofă nu-i dă pace și care-l face de o erudiție enciclopedică, am ajuns la Mereni, la Liceul „Emil Nicula”.

Motivația venirii mele la Mereni este una asumată de ceva ani în ajunul evenimentului din 27 martie 1918 și care presupune oferirea unor diverse perspective istorice asupra aspectelor ce derivă din actul unirii. De această dată, am procedat la un paralelism istoric Basarabia 1918-2016, în care prezint în proiecție cinematografică antipozii destinelor de basarabeni după 1940/1944, unul nefericit, prin documentarul Expedițiile Memoriei, care ne arată o istorie tristă și tragică a miilor de basarabeni din Kazahstan, deportați în timpul regimului stalinist, altul strălucitor, prin istoria lui Simatoc, care a ales să sfideze regimul sovietic și să evadeze în Occident, pentru a se consacra la cel mai înalt nivel al performanței sportive. Opțiunile voite sau impuse de alegere civilizațională, la care au fost expuși basarabenii după ocupația sovietică, sunt relevante nu doar pentru anii 1940/1944, dar rămân la fel de valabile și în zilele noastre, așa cum le-am întâlnit și în soarta a sute de mereneni pe care i-am descoperit ca rezultat al cercetării.

Mereni: o istorie a începuturilor

Merenii este un sat la vedere, nu se ascunde prin văi sau păduri, ci apare direct în fața ta imediat cum întorci în jos, dinspre Chetrosu, de pe traseul spre Transnistria. Este ca o carte de vizită, pe care o ai în față până cobori în vale și care îți arată cu mândrie casele frumos așezate și bogate. Rare sunt satele cu o rădăcină istorică atât de veche ca cea a Merenilor. Chiar dacă prima menţiune documentară a satului apare la 25 septembrie 1475, când este menționat un „Ispisoc dat de domnul ţării Moldovei Ştefan voievod în anul 6983 septemvrie 25 zile pentru satul Mereni”, pe moșia sa au existat așezări omenești și acum patru mii de ani. În anul 1975, Gheorghe Postică a efectuat aici primele peregheze arheologice, care au descoperit movile de pământ cu înmormântări din mileniile IV-III î. H., o așezare din epoca bronzului (sec. XVI-XII î. H) și patru așezări din perioada daco-romană (sec. II-IV î. H.).

La fel ca și în cazul altor sate basarabene, are mai multe legende ale denumirii, una fiind legată de „livezile de mere”, alta cu ideea de „mir” (pace), pe care Ștefan cel Mare ar fi căutat-o prin locurile astea după bătăliile cu turcii, a treia este după numele „mirean”, de la o familie de oameni mărinimoși care s-a așezat pe aceste locuri, dar există și o versiune a „descălecatului”, că chipurile denumirea e după numele primului venit aici și care era a boierului Mearea.

Potrivit unui prim recensământ efectuat în perioada țaristă la 1817, în Mereni locuiau 194 de familii cu un total de 885 de persoane, dintre care 486 bărbați și 399 femei. Peste un secol, populația satului a ajuns la 2 185 de locuitori, iar în primul recensământ românesc din 1920 sunt înregistrați 3 740 de oameni, pentru ca actualmente satul să aibă circa 6 mii de locuitori.

Vânturile modernizării au pătruns relativ devreme în acest sat, o mare contribuție la acest fapt având Profir E. Rejep, care între 1903-1905 a pus pe picioare o afacere de morărit, fiind primul de prin regiune care a adus din Germania o moară cu aburi și care la acele timpuri costa 14 mii de ruble. Mai mult decât atât, omul de afaceri s-a gândit că potrivită ar fi pentru acest sat și împrejurimi deschiderea unei bănci – „Banca Populară Rejep”, înființată către anii 1910-1911 și unde actualmente se află muzeul istoriei satului. Acest lucru pare neordinar doar la prima vedere, pentru că de fapt acest sat are un pionierat și în domeniul educației, Merenii fiind printre primele sate din Basarabia unde s-a întemeiat la 1842 o școală parohială, devenită din 1884 ministerială.

În interbelicul românesc industria, comerțul și finanțele din Mereni au avansat, aici fiind înregistrate 6 mori, două cooperative de consum, două băcănii, cinci cârciumi și o bancă populară, denumită „Tovărășia de Credit Mereni”, cu un capital privat de 35 mii 176 lei. Schimbarea s-a produs și în sistemul de învățământ al satului, autoritățile românești deschizând aici două școli, dar și o școală țărănească, unde puteau frecventa cei care n-au avut parte de carte până atunci.

Merenii românești vs. Merenii sovietici

Venirea sovieticilor în 1940, apoi revenirea administrației românești în 1941 și reîntoarcerea puterii sovietice în 1944 au fost de un dramatism deosebit pentru locuitorii acestui sat și au lovit profund această comunitate. La fel ca și în cazurile Sicorschi din Nimereuca, Soroca (http://www.timpul.md/articol/dosarele-deportarilor-cazul-sicorschi-75656.html ) și cazul Grosu din Costuleni, Ungheni (http://www.timpul.md/articol/dosarele-deportarilor-cazul-grosu-76242.html), Merenii au cunoscut un context absolut diabolic al confruntării dintre simpatizanții celor două moduri de viață și ale celor două regimuri. Odată cu venirea sovieticilor, președinte al sovietului sătesc va fi numit Mojenco, care era activ susținut de comsomoliștii Nirca Ivan, Racu și Toma Gheorghii. Ca rezultat al activității acestor indivizi, mai mulți săteni vor fi arestați, deportați sau represați în 1940-1941 în baza acuzațiilor de colaboraționism și „trădare de Patrie” sau pentru că erau considerați „culaci”: Baciu Andrei, arestat în 1941 și decedat în 1942; Baciu Chiril, arestat în 1940 și dispărut fără urmă; Barbăroșie Vasile, deportat în 1940; Ciorchină Ion, arestat în 1940; Nuță Andrei, deportat în 1940; Pascaru Emilian, arestat în 1941 și deportat în Sverdlovsk, ulterior împușcat în timpul anchetei; Priscop Ion, condamnat în 1941 la 5 ani de închisoare etc.

La revenirea armatei și administrației românești în 1941, ura oamenilor a fost atât de mare încât la mitingul convocat de autorități, sătenii au decis executarea lui Mojenco, Nirca, Racu și Toma, precum și condamnarea unor alți activiști din sat care au colaborat cu autoritățile sovietice.
La întoarcerea trupelor de ocupație sovietice, 26 de săteni, în frunte cu primarul satului Fiodor Ermurachi, vor fi arestați și în perioada 26 noiembrie - 5 decembrie 1945 vor fi judecați de Tribunalul Militar al Căii Ferate Chișinău, care constata complicitatea acestora la executarea, maltratarea și represarea activiștilor sovietici în perioada 1941-1945, cât și colaborarea intensă a acestora cu „autoritățile de ocupație românești”. Drept rezultat, cinci dintre aceștia: Ermurachi Fiodor, Platon Maftei, Begleț Mihail, Postica Iacov și Nuța Petru, vor fi găsiți vinovați conform articolului „54-1” al Codului Penal al RSS Ucraineană și condamnați la moarte. Restul vor primi de la 5 la 10 ani de închisoare și confiscarea averii personale.

Odată încheiată această răfuială, regimul sovietic a trecut satul prin foamete, apoi prin colectivizare, în timpul căreia tradițiile răzeșești ale satului au fost complet anihilate prin crearea colhozului „Pravda” și deportarea tuturor celor care prezentau „incomodități” pentru regim. În total, peste 250 de locuitori ai satului Mereni au fost supuși represiunilor sau deportați între 1940-1949, iar odată cu aceasta mutilată toată identitatea satului.

În loc de epilog

În spațiul nostru basarabean există sate care-s mai sate decât alte sate. Merenii sunt un astfel de sat. Desigur, sistemul sovietic a omorât pornirile seculare ale Merenilor, poate iremediabil. Dar n-a reușit să-i distrugă esența de pionierat și capacitatea de a da lumii oameni de seamă. Când eram în Lituania în 2012, un diplomat mi-a povestit istoria satului Perloja, care după Primul Război Mondial și-a proclamat independența, bazată pe sensul de micronațiune și care a existat de sine stătător până în 1923, când s-a reunit cu Lituania. Satul avea propria sa curte de justiție, poliție, valută (litas) și armată de 300 de bărbați, iar în perioada sovietică a fost singura localitate lituaniană unde sovieticii n-au îndrăznit să scoată statuia lui Vitautas cel Mare. Mă gândeam după cele văzute, auzite și citite că satul Mereni ar putea cu siguranță deveni o entitate în sine, atât prin caracterul puternic ancorat în românism, prin ingeniozitatea și hărnicia oamenilor, cât și prin multitudinea celebrităților care s-au născut aici și care ar putea cu siguranță conduce și o țară: cei din neamul Postică, din neamul Oglindă, din neamul Crețu, din neamul Nicula, din neamul Barbăroșie, dar și mulți alții pe care îi avem contemporanii noștri și care își trag rădăcinile din Mereni.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus