Timpul.md

MUSAfinul nostru 3 Septembrie 2010 | 12:09

Leonte Năstase: „Satira fără umor este propagandă seacă”

Născut la 24 mai 1944 la Căciulăteşti, judeţul Dolj, a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1975). Laureat al tuturor saloanelor de umor organizate în România. A fost membru al juriului la saloanele naţionale din oraşele Constanţa, Bucureşti, Deva, Feteşti, Ploieşti, Tg.-Jiu, Vaslui, Brăila. Deţine distincţii internaţionale de la saloane de umor din Italia, Franţa, Rusia, Bulgaria, Turcia, Macedonia. În 2002, la Festivalul desenului de presă din Franţa, publicul îi acordă Grand Prix-ul.

Are lucrări în colecţii particulare şi în muzee din Elveţia, Bulgaria, Polonia, Turcia, Danemarca şi alte ţări. În 2003, i s-a acordat premiul revistei de umor „Moftul Român”, care l-a declarat „Cetăţean de onoare al umorului românesc”. Începând cu 2006 apare în „Enciclopedia personalităţilor din România”.
Pe Leonte Năstase, grafician-caricaturist din Constanţa, România, l-am cunoscut prin intermediul colegului nostru Alex Dimitrov. Oaspetele a venit la Chişinău în cadrul unei delegaţii care a participat la manifestările consacrate Zilei Limbii Române. Profitând de ocazie, am realizat cu el un interviu.


- Domnule Năstase, vă leagă ceva de Basarabia?

- Mama mea s-a născut în Basarabia, undeva pe lângă judeţul Bălţi, fapt cu care mă mândresc. În timpul României Mari s-au strămutat cu bunica în Cadrilater, unde cei veniţi se bucurau de anumite facilităţi. Bunica a rămas văduvă şi, probabil, fiind foarte săracă, a preferat să meargă în Cadrilater, unde i s-a dat o casă şi s-a căsătorit cu un bulgar.

- E adevărat că aţi participat direct la revoluţia din 1989?

- Am participat ca şi mulţi alţi cetăţeni. Am fost printre cei care au ocupat sediul Securităţii din Constanţa. Am intrat acolo nu ca să-l devastez. A fost o revoluţie spontană. Din primele clipe, fiecare făcea ce-i dicta conştiinţa. Foarte mulţi revoluţionari veniseră să-şi elibereze rudele reţinute în sediul Securităţii. A fost necesară o presiune ca să luăm această clădire, pe care, altă dată, o ocoleam. Securitatea, ca forţă de represiune, a fost anihilată de acea masă de oameni, entuziasmată de sloganul „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”.
Porţile au fost rupte, uşile - sparte, rafturile şi portretele dictatorilor - făcute ţăndări. În schimb, nu ne-am luat de gât cu securiştii.
În clădire eram noi, revoluţionarii, muncitori, ţărani, intelectuali, tineri şi bătrâni care nu aveam mijloace de luptă. Mai erau băieţii din securitate cu armamentul din dotare, dar ei nu trăgeau, aşteptau. Ne învârteam unii pe lângă alţii, nu începuseră ostilităţile. Le-am spus doar atât: „De ce să nu ne predaţi armele?”. După vreo jumătate de oră, a venit la mine unul dintre comandanţii acestei instituţii care mi-a spus că ei au decis să predea armele. Pe atunci nu credeam că propunerea mea va avea vreun ecou. Imediat după asta, un securist mi-a pus pistolul în braţe. Apoi, o doamnă, secretara, probabil, dornică să scape, mi-a cedat şi ea arma…

- Ce-aţi făcut cu armele?

- Am vorbit cu ceilalţi revoluţionari, am depus armele într-o încăpere la păstrare, unde le păzea un om de-al nostru. Am decis ca nici noi, dar nici securiştii să nu aibă arme.


- Aţi mai participat şi la alte acţiuni revoluţionare?

- După ce s-a lăsat noaptea, am conştientizat că, de fapt, Constanţa fusese decapitată, erau anihilate poliţia şi securitatea. Oraşul era un teren propice doar pentru cei certaţi cu legea. Şi atunci am zis că avem noi o obligaţie morală să mergem în puncte-cheie şi să păzim bunurile publice. Alt eveniment la care am participat atunci a fost în noaptea de 22 decembrie, la redacţia fostului ziar „Dobrogea nouă”. Când am ajuns acolo, ca reprezentant al revoluţionarilor, am conştientizat că ziarul nu se mai numea „Dobrogea nouă”, ci „Cuget liber”. Unul dintre redactori mi-a zis: „Leonte, fă nişte desene legate de eveniment”. Atunci am început să creionez nişte imagini cu dictatorul Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. Când au fost gata, le-am arătat redactorului. Pozele au apărut a doua zi, când ziarul anunţa căderea comunismului în România.

- Când aţi făcut prima caricatură? Şi de ce caricatură?

- Am debutat în revista „Urzica” când eram student la Arte Plastice. Pe atunci, umorul socialist era promovat în ideea să combatem lenea, chiulul, fuga de muncă, fuga de răspundere, care se perpetuau de la vechea societate burghezo-moşierească. Desigur, m-am înregimentat şi eu ca satirist-umorist. Stilul pe care l-a dat generaţia mea, care se afirma chiar în paginile revistei de umor era unul inovator, reproduceam caricatura fără cuvinte. Înainte, caricatura trebuia explicată, era foarte pragmatică şi aservită. Fiecare cuvinţel purta pecetea socialismului în caricatură. Iar caricatura fără cuvinte aducea elemente de simbol, care aveau o doză mult mai largă de libertate.

- Astăzi, în totală libertate, cum se face o caricatură?

- Şi uşor, şi foarte greu. Mai depinde de pretenţiile autorului raportate la această lucrare. A trecut vremea odiosului, dar, în schimb, a apărut autocenzura. Concursul rămâne efectiv între colegii de breaslă. Fiecare vrea să scoată pe piaţă o caricatură care să-l reprezinte cât mai bine pe el şi să amuţească şi concurenţa. Adică, de ce să aprob eu o lucrare de a lui Ion Barbu, dar nu una de a lui Leonte Năstase?

- Cum aţi rezistat ca grafician-caricaturist în epoca ceauşistă?

- A fost un mod de a ocoli regulile impuse de regim prin faptul că, pe vremea respectivă, am tratat teme general-umane, ca problema păcii sau a echilibrului în natură. Sigur că, pe atunci, caricatură a fost una dintre puţinele arte care au trecut de partea „verzilor”, indiferent de faptul că erau în Germania, America sau în altă parte. Dacă răsfoiţi „Urzica”, veţi vedea că noi am implementat primele atitudini ale „verzilor” faţă de tot ce ne înconjoară, faţă de natură. Am apărat strada, pădurea, cerul, marea - nu de ruşi sau de americani, ci de moravurile românilor, de educaţia lor precară, de cei care uitaseră că natura trebuie protejată. Dar ştiţi că satira fără umor este o propagandă seacă? De aceea, mesajul satiric trebuia să-l îmbraci foarte consistent cu ceva umoristic. În creaţia mea am avut trei perioade distincte, clare şi diferite - înainte de revoluţie, în timpul ei şi după revoluţie, când a avut loc reforma şi tranziţia spre o societate democratică.

- Care a fost perioada cea mai grea?

- Prima a fost impusă. În cea de-a doua erau momente la care un artist trebuia, în vâltoarea evenimentelor, să reacţioneze, să spună şi el ceva, să ia atitudine faţă de ceea ce se întâmpla cu voia sau fără voia lui. Dacă o să răsfoiţi albumul meu „Cu peniţa în slujba baricadei”, veţi vedea dacă am avut dreptate în acele momente sau nu. Cert este faptul că, atunci când Institutul Revoluţiei Române mi-a cerut lucrările din timpul revoluţiei, să le publice, am spus că mai bine ar fi ca acestea să fie însoţite de nişte lucrări făcute înainte de revoluţie şi după, ca să se vadă un parcurs al gândirii artistice, o evoluţie, cum se trece de la anumite mijloace subtile, când ocoleşti cenzura comunistă, la cele directe, care se fac în momente fierbinţi, şi, pe urmă, la cele din lupta democratică, în care au apărut diferite partide…

- Cum vede realitatea din RM ochiul unui caricaturist de la Constanţa?

- Mă gândeam că nu aş fi venit acum un an sau doi. Acum o găsesc deschisă spre libertate, democraţie şi spre Uniunea Europeană. Asta mă bucură foarte mult.

- Pe cine dintre caricaturiştii moldoveni îi cunoaşteţi?

- Îi apreciez foarte mult pe Alex Dimitrov, Valeriu Curtu, Victor Crudu ş.a. pe care i-am întâlnit şi la expoziţia caricaturiştilor din Bucureşti. Îi aştept să revină…

- Vă mulţumesc pentru interviu.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus