Timpul.md

Cultură 7 Mai 2012 | 05:15

Limba noastră-i o comoară Şi alte fapte de pe tărâmul Moldovei

La început de aprilie, grupul CriticAtac a organizat la Chişinău o întâlnire, găzduită de un spaţiu independent, Teatru-Spălătorie şi având drept titlu „Unde e gândirea politică azi?”. 

Era în ajun de 7 aprilie, data-fetiş a revoltelor stradale de acum trei ani din capitala Republicii Moldova - cu legătură sau fără…

Unul dintre punctele de plecare pentru întâlnire era dezbaterea unor teme care marchează viaţa publică din Moldova, înainte, ca şi după 7 aprilie 2009: naţionalismul românesc şi cel rusesc („luptând” pentru cauze antagonice, dar cu aceleaşi arme), discriminarea de toate felurile (al cărei moment culminant a fost atins anul trecut, cu ocazia propunerii legislative privind combaterea discriminării inclusiv pe bază de orientare sexuală, ceea ce a atras în piaţă un număr semnificativ de oameni îngrijoraţi că asta ar însemna prozelitism homosexual) şi relaţia neclară dintre stat şi Biserica Ortodoxă.

Până la urmă, membrilor CriticAtac (Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Victoria Stoiciu şi Ciprian Şiulea) le-au stat în faţă, printre alţii, dramaturgul Nicoleta Esinencu, publicistul rus(ofon) Oleg Krasnov, actorul şi regizorul Mihai Fusu (realizator şi al unei emisiuni la Publika TV), Paula Erizanu (autoarea textului Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o şi co-iniţiatoare a platformei ospoon.eu), Gheorghe Erizanu (directorul Editurii „Cartier”), psihologul Yan Feldman…

De departe, elementul remarcabil al întâlnirii l-a reprezentat rapida alunecare a discuţiei dinspre gândirea şi acţiunea politică spre chestiunea limbii ca subiect politic şi al politizării. Chiar şi pre¬zenţa cvasiexclusivă a autorilor de limbă română în cadrul Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a dovedit a fi un factor problematic, cu atât mai mult cu cât identitatea moldovenească pare a fi un element de inconfort pentru vorbitorii de română/etnicii români. De fapt, cu urme consistente ale Armatei a 14-a ruse pe teritoriul R. Moldova (chiar dacă cei care servesc în această armată sunt acum preponderent cetăţeni ai Transnistriei) şi o rată a emigraţiei ce sfidează orice concurenţă la nivel european, efect al nivelului de trai extrem de scăzut, faptul că apartenenţa lingvistică (şi doar prin extensie cea etnică) este văzută ca problema principală în discuţie cu intelectuali din afara contextului local (cum era cazul celor de la CriticAtac, deşi şi Vasile Ernu, şi Victoria Stoiciu sunt originari din Moldova) e mai degrabă un motiv de îngrijorare.

E, într-adevăr, limba o problemă curentă cu care se confruntă oamenii obişnuiţi din această ţară (pe deja încetăţenitul model al vânzătoarei de la pâine care nu vor¬beşte decât ruseşte/ungureşte), într-un framework de percepţie etnică aparţinând mai curând începutului de secol XX? Ce rol joacă România în autoreprezentarea etnică şi lingvistică a moldovenilor (având în vedere că presiunea normativă asupra limbii, care exclude accentele regionale, e destul de puternică şi în interiorul ţării noastre)? Şi ce se întâmplă dacă, în realitate, această problematică, generatoare de complexe diverse, de la nerecunoaştere la unele de inferioritate „de limbă“, e legată preponderent de mediul intelectual, amestecând nerezolvate conflicte intracomunitare de pe vremea când Moldova era o republică sovietică (iar afirmarea etnico-lingvistică era puternic îngrădită) cu la fel de nerezolvata, deşi mult mai recentă, chestiune a relaţiilor cu România însăşi (de includere versus acceptare versus tolerare), iar politizarea acestei „limbi” îl îndepărtează pe intelectualul moldovean (care vede în termenul din urmă o cetăţenie, nu apartenenţa la o comunitate) de problemele sociale curente? Care probleme rămân la fel de discret ţinute departe de dezbaterea publică, fie ea de la Teatru-Spălătorie, de la televizor sau din Parlament.

O istorie „curată”

La Teatru-Spălătorie se joacă şi performance-ul Clear History, un docu-spectacol semnat de Nicoleta Esinencu şi actorii Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan şi Irina Vacarciuc, a cărui premieră a avut loc de curând.

Bazat pe interviuri directe şi documente de arhivă (inclusiv foto şi audio), Clear History traversează momentele în care, după pătrunderea trupelor româno-germane în ceea ce pe atunci era Basarabia (acum, Republica Moldova), comunitatea evreiască a fost întâi ghetoizată, jefuită, apoi dusă, pe jos şi sub ameninţarea armei, în Transnistria, unde supravieţuitorii au fost supuşi raidurilor periodice, mizeriei şi penuriei alimentare. Unii au supravieţuit, cei mai mulţi, nu. E un performance despre Holocaustul din Basarabia, a cărui miză (performativă mai mult decât spectaculară) e să spună această poveste decantând-o de urmele implicării personale şi sentimentale, de atitudinea subiectivă a performerilor transformaţi, astfel, în vehicule corporale ale unui construct textual fundamentat pe date reale (ce aparţin, aleatoriu, memoriei reactivate, istoriei prezente în imaginarul public - faimosul apel al lui Ion Antonescu, „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!” - şi arhivelor tradiţionale). E un tip de abordare care slujeşte, în primul rând, contextul căruia i se adresează - în R. Moldova, holocaustul din Transnistria rămâne un subiect tabu în spaţiul public, cel mai probabil, din cauza unui blocaj de discurs, legat în egală măsură de implicarea românilor şi de colaborarea, adeseori plină de entuziasm, a localnicilor.

„Câtă avere aveau jidanii, în Dumbrăveni, că erau bogaţi jidanii, nu aşa, ca noi, aveau magazine, aveau bogăţii; o fost evacuaţi, ridicaţi şi au rămas casele pustii, şi ai noştri săracii târâiau de acolo…, hai, hai, luau scaune, mese, hai să le luăm, ce să luăm… şi i-a dus la unu’, Foca Baraghină, la primărie şi au dat tot pe băut, scaunul, masa, era război…, le-o dat pe băut şi bea”.

Întrebarea rămâne, însă, la fel de valabilă la sfârşitul lui Clear History: pot „dovedi” documentele semnate de Ion Antonescu şi Mihai Antonescu existenţa unei politici de stat a Statului România vizând exterminarea evreilor (în România, unde holocaustul este un subiect public, răspunsul la această întrebare poate fi foarte instructiv pentru abordarea raportării statului actual la problema romilor „protejaţi” de primării prin construcţia de ziduri şi garduri)? În construcţia unui discurs despre pogromuri şi crimele colective din Transnistria, e important de trasat nu atât rolul pe care-l ocupă, în alcătuirea narativă, relatările despre jafuri şi asasinate ale populaţiei locale, cât cel al mult mai rarelor exemple de intervenţii pozitive, de persoane (mult mai puţine) care şi-au pus libertatea şi uneori viaţa în pericol pentru a-şi salva aproapele de altă etnie sau religie. Pentru că, de fapt, neutralitatea absolută a discursului este imposibil de atins. Încă şi mai puţin în teatru.

Un lucru e sigur: dacă în vreo sală de teatru din România, publicul ar repeta în cor, cu atâta lejeritate, cuvintele „apelului” mareşalului Antonescu (aşa cum se întâmplă la Chişinău, unde conştiinţa semnificaţiei acelui apel e ca şi inexistentă), niciun studiu sociologic nu ar fi mai bun pentru revelarea imperativului unei „treziri” istorice.

(Acest articol a apărut în Observator Cultural)

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus