Timpul.md

Editorial 6 Aprilie 2016 | 08:00

Lupuşor

Absolvind şcoala militară în ianuarie 1917, Anton Crihan este trimis la batalionul nr. 48 din Odesa ca să se ocupe de un pluton din armata imperială rusă.

Din prima zi în care ajunge acolo, el observă un soldat de etnie română, din Basarabia, care era supus unei crunte maltratări de sergentul rus din unitate, deoarece nu ştia ruseşte. Anton Crihan îi pune acestuia o întrebare. La auzul sunetelor propriei limbi din gura unui ofiţer, tânărul de 27-28 de ani izbucneşte în hohote de plâns și spune: „Aista își bate joc de mine toată vremea. Eu nu știu rusește, că n-am avut de unde să învăț rusește. Și el, fiindcă eu nu știu rusește, mă vâră cu capul în sobă, și mă pune să sar în sus și să zic „Kukareku”. Și soldații se prăpădesc de râs. Așa-mi face în toată ziua, lucruri de acestea”. Sergentul rus, la rândul lui, are următoarele cuvinte de zis despre soldatul basarabean: „Idiotul acesta... nu ştie o boabă rusească, și eu îl mai îndrept cum pot”. În vârstă de 24 de ani în acel moment, Anton Crihan îl admonestează pe sergent, amintindu-i că soldatul în cauză provine dintr-un sat moldovenesc şi nu a învăţat ruseşte. Deşi circumstanţele justificau măsuri mai aspre luate faţă de sergent, Crihan se limitează la a-l atenţiona verbal pentru că urma să plece în scurt timp de la unitatea din Odesa, şi nu dorea să-i complice tânărului soldat basarabean aflarea acolo. În schimb, luptătorul pentru cauza eliberării Basarabiei de sub dominaţia rusă spune: „Băiatul acesta... Toată vremea, cât am lucrat eu, în 1917, ca naționalist, l-am avut în ochi. Mă obseda. Nu puteam să-l uit. Fiindcă jalea lui era așa de mare atunci când el mi s-a plâns, nici n-am mai văzut ceva, în viața mea, asemănător.”

Cunoaştem astăzi acest episod din anul 1917 graţie unui interviu pe care Anton Crihan l-a oferit jurnalistului Justin Liuba, pentru postul de radio Europa Liberă. Tot ce ştim despre soldatul care a căzut victimă intoleranţei sergentului rus este că numele lui era Lupuşor, după cum mărturisește Anton Crihan în interviu.

Urmărit de imaginea tânărului Lupuşor, care suferea fără vină într-o armată străină de poporul din care făcea parte şi ocupantă a Basarabiei de peste un secol, Anton Crihan a organizat cohortele moldoveneşti formate pe baza comitetelor de soldaţi de etnie română din toate centrele militare importante de pe teritoriul Imperiului Rus, pe parcursul anului 1917. Aceste unităţi militare au făcut posibilă activitatea Sfatului Ţării şi au asigurat condiţiile necesare pentru continuarea eforturilor de emancipare naţională românească în Basarabia până la atingerea obiectivului suprem din 1918 – Unirea Basarabiei cu România.

De ce trebuie să nu-l uităm niciodată pe soldatul Lupuşor?


Deoarece prin ochii lui a plâns întreaga Basarabie. Aceşti ochi de fiu şi frate nu i-au permis luptătorului Anton Crihan să devieze de la cauza emancipării româneşti în Basarabia. Chinul pe care-l îndura, chintesenţă a suferinţei semenilor săi, întinsă pe un întreg secol, l-a impus pe organizatorul braţului înarmat al revoluţiei noastre de eliberare naţională din 1917-1918 să nu aibă linişte, odihnă şi răgaz atâta timp cât jugul străin nu fusese încă scuturat. O spune chiar el în același interviu: „Asta (cazul lui Lupușor, n.red.) a fost unul din motivele care m-au făcut să fiu foarte hotărât pentru despărțirea de Rusia. Asta era singura cale pentru noi, pentru a scăpa de limba lor, pentru a scăpa de apucăturile lor, pentru a scăpa de atâtea necazuri pe care ei ni le-au făcut, încât singura cale era să ne despărțim. Singura cale era să ne unim cu România”. Tânărul Lupuşor din 1917 e unul din acei oameni existenţi în toate timpurile şi rămaşi în anonimat care au inspirat, prin simpla lor prezenţă în timpul potrivit şi la locul potrivit, lideri de generaţie. Fără semeni de-ai noștri care au avut curajul să vorbească despre suferinţele pe care le îndurau, cauza ar fi rămas, probabil, într-o formă abstractă, nu ar fi existat exemplele vii, apărarea cărora însemna apărarea tuturor.

Asemenea exemple au inspirat militanţii, au dat luptei noastre pentru eliberarea naţională o importantă componentă umană şi umanistă, au contribuit la regăsirea multora în experienţele reprezentative pentru întregul popor, ne-au trezit şi ne-au pus la treabă simţul demnităţii umane fără de care nu poate exista nici conştiinţă, nici demnitate naţională, au creat solidaritate socială. Tânărul basarabean Lupuşor din 1917 suntem fiecare dintre noi, toţi cei cărora le urcă un nod amar în gât şi li se umezesc ochii când ascultă vocea domoală a lui Anton Crihan, care nu-şi poate stăpâni emoţia în timp ce îi povesteşte jurnalistului despre acest caz, la distanţă temporală de multe decenii.

În esenţă, suntem şi astăzi într-o situaţie foarte asemănătoare cu cea de acum un secol, de aceea trebuie să vorbim cât mai mult unii cu alţii, să ne spunem nouă şi mai ales să le spunem şi lor, în limba noastră română, ce nu ne place şi ce vrem. Datorăm memoriei tânărului Lupuşor, care a avut curajul să vorbească şi să inspire, să nu tăcem. Să nu asistăm molcomi şi lipsiţi de glas la încercările de a ne desfiinţa caracterul naţional românesc, care nu contenesc nici acum, de a ne perverti într-o manieră satanică sufletul nostru şi identitatea noastră. Amândouă acestea nu pot fi decât româneşti. Dacă ar fi fost altfel, atunci la fiii de ţărani moldoveni Anton Crihan, Pantelimon Halippa sau Alexe Mateevici nu ar fi existat râvna de a sublinia de fiecare dată că a fi moldovean înseamnă a fi român, că a vorbi moldoveneşte înseamnă a vorbi în limba română şi că tot ce este moldovenesc este în acelaşi timp românesc.

Liderii noştri din 1917-1918 au mers pe calea cea dreaptă, însă continuatorii lor de după 1989-1991 nu mai sunt vrednici nici să le rostească numele, necum să se compare cu ei. Ctitorii „statalismului moldovenesc”, dar şi cei care şi-au pus monede multe în buzunare din exploatarea declarativă şi făţarnică a românismului şi unionismului, nu le-au ascultat, nu le-au auzit, nu le-au înţeles şi nu le-au apărat pe milioanele de Lupuşori din ziua de astăzi. Ci le-au creat împrejurări în care ei au fost nevoiţi, adesea, să-şi caute bucata grea de pâine tocmai prin părţile în care predomină apucăturile de care voia să ne scape Anton Crihan în 1917. Întorcându-se acasă, de multe ori, schilodiţi sau în sicrie.
Adevăraţii lideri ai emancipării noastre definitive, care nu se poate face altfel decât prin suprimarea totală a graniţei de pe Prut, vor fi doar aceia care-l vor găsi, asculta, auzi, înţelege şi apăra pe Lupuşor cel din secolul XXI, fiind capabili să se lase inspiraţi de experienţele acestuia.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus