Timpul.md

Istorie 26 Ianuarie 2019 | 00:22

Marea bătălie din lunca Bâcului

După ce regele Mihai a ordonat încetarea ostilităților pe frontul de răsărit, trupele române în retragere au fost atacate de sovietici

 Studiind documentele de arhivă sovietice din cel de al Doilea Război Mondial, observăm că, pe parcursul timpului, tonalitatea rapoartelor și analizelor militare cu privire la Armata Română s-a schimbat substanțial. Dacă până la începutul lui septembrie 1944, relatările sovieticilor sunt de-a dreptul triumfaliste și debordante, atitudinea lor ulterioară față de trupele române a devenit alta. Astfel, este recunoscut aportul și, îndeosebi, eroismul militarilor români pe frontul german, iar Transilvania de Nord, stăpânită de Ungaria după Dictatul de la Viena, este numită pe alocuri drept parte a României.

Într-un document militar din 15 septembrie 1944, în care se vorbea despre pregătirea ofensivei spre Budapesta, sovieticii menționau că, trecând Carpații, ar fi eliberat orașul Toplița și alte 40 de localități din Transilvania, „împreună cu Armata Română”. Patru zile mai târziu, ei atrăgeau atenția deja la aportul trupelor române la „eliberarea orașului Timișoara”. Și în alte acte găsim astfel de notițe.

La prima vedere, s-ar părea că această schimbare de atitudine avea la bază evenimentele din 23 august, același an, când regele Mihai a anunțat arestarea mareșalului Antonescu și încetarea ostilităților pe frontul sovietic. Ieșirea României din alianța cu Germania era atunci așteptată de toată lumea, însă nu toți actorii din teatrul de război erau gata să o recunoască. Greșeala conducerii României a rezultat din caracterul unilateral și imediat al armistițiului, care însă a fost semnat abia la 12 septembrie. Până atunci, guvernul sovietic a tratat schimbarea de la București ca pe o capitulare în fața sa și a continuat să păstreze frontul deja pe teritoriul României. Iar, între timp, pe frontul româno-sovietic, s-au întâmplat lucruri deosebit de dramatice pentru Armata Română.

Moartea regimentului 6

În dimineața de 23 august 1944, trupele române s-au retras de pe pozițiile ocupate în primăvară, de-a lungul râului Cula. Regimentul 6 din divizia 14 a părăsit zona Tabora - Cobâlca (astăzi Codreanca) și a mers prin Greblești, Recea și Tătărești spre Strășeni. În seara acelei zile, a venit știrea schimbării guvernului la București și ordinul de încetare a ostilităților. La acel moment, câteva subdiviziuni ale regimentului se mai aflau la linia de contact cu inamicul, ținând piept trupelor sovietice, care înaintau. În lunca Bâcului, lângă Tătărești, între români și sovietici, s-a produs o ciocnire scurtă, dar fierbinte, înregistrându-se morți și răniți de ambele părți. Însă cea mai mare bătălie din acea zonă a avut loc în dimineața zilei de 24 august, cu implicarea regimentului 6 și a altor unități militare care se retrăgeau, după ce au primit ordinul de încetare a ostilităților.

În cursul nopții, unitățile diviziei 84 din Armata a 4-a sovietică au ocupat satele Tătărești, Pănășești, Bucovăț și Vorniceni. Când se lumina de ziuă, acestea au identificat coloana Armatei Române care se retrăgea de-a lungul șesului Bâc, dinspre Strășeni spre Iași, și au ocupat poziții de luptă în formă de potcoavă. Regimentul 382 sovietic a întretăiat calea dinspre Bucovăț, Regimentul 41 s-a tupilat pe dealul dintre Pănășești și Vorniceni, pe unde astăzi se află complexul „Vatra”, iar regimentul 201 a ocupat poziții în stânga Bâcului, dinspre Tătărești, pregătind o capcană pentru trupele române.

Filă din raportul diviziei 84 a Armatei a 4-a sovietice, în care se vorbește despre lupta din dimineața zilei de 24 august 1944. Document din Arhiva Ministerului Apărării al Rusiei, fondul 1237.

Sovieticii au deschis focul în ambuscadă, fără somație. Mai întâi, aruncătoarele de mine ale regimentelor nominalizate, la un ordin comun, au lovit în Armata Română, provocând multe distrugeri și victime umane. Apoi, din trei părți, au intervenit mitralierele. Cine reușea să se ascundă de focul din stânga nimerea în focul din dreapta și invers. O parte dintre ostașii români s-au retras spre pădurea din luncă, unde la fel erau așteptați de sovietici, care îi secerau ca la vânătoare, precizează unele cronici militare de arhivă. A avut de suferit în special efectivul din capul coloanei trupelor române, care a fost luat prin surprindere. Însă câteva unități din spate au reușit să iasă din ambuscadă și să se retragă, prin Pănășești și Căpriana, spre Ulmu. Dar și acestea au fost urmărite de sovietici, fiind hărțuite până la încetarea oricărei rezistențe.

Relatările martorilor oculari și a materialelor de arhivă sovietice

Pregătind acest material, am reușit să găsim și câțiva martori oculari ai marii bătălii din lunca Bâcului. Relatările lor sunt în consonanță cu datele din documentele de arhivă. Dumitru Focșa din Tătărești ne-a povestit că, în acea noapte, focul armelor și strigătele ostașilor se auzeau peste deal, până în sat. „A doua zi, împreună cu alți copii, am plecat în luncă să vedem ce și cum s-a întâmplat și am văzut zeci sau sute de morți: români mai mulți, sovietici mai puțini”, își amintește Dumitru.

Iacob Marola, din același sat, copil și el la acea vreme, a văzut cum erau înmormântați morții la marginea pădurii din luncă. Și tătărășteanca Nadia Voloc ne-a relatat că, a doua sau a treia zi, a mers și ea în luncă, unde, în lanul de porumb, a dat de un ostaș român grav rănit. Și-a anunțat imediat părinții, dar când aceștia au ajuns la fața locului, militarul era deja mort și dezbrăcat...

În fine, despre marea vărsare de sânge românesc din lunca Bâcului, după anunțarea armistițiului regelui Mihai, putem afla și din arhivele militare sovietice, care au putut fi accesate. Conform acestor documente, „a fost nimicit în totalitate regimentul 6 infanterie și, parțial, regimentele 28 și 29 de artilerie din divizia a 14-a română”. Materialele de arhivă mai arată că, pe șesul Bâcului, au rămas fără suflare 500 de români. Alți peste 1200, dintre care șase ofițeri și 300 de subofițeri, au fost luați în prizonierat. În calitate de trofee, sovieticii și-au însușit peste 500 de cai militari și 200 de căruțe, 30 de tunuri și tot atâtea aruncătoare de mine, un radiotelefon și circa 70 km de cablu, peste o mie de puști și alt echipament de război. Se mai spune că militarii, care s-au salvat din ambuscadă, s-au retras spre Prut, prin pădurea Căpriana, dar au fost urmăriți și, lângă satul Ulmu, li s-a tăiat calea. Astfel, au mai decedat 800 de soldați și peste 400 de prizonieri români, printre care 18 ofițeri. Totodată, au mai fost luate în calitate de trofee 200 de cai, circa 400 de mitraliere și alt echipament al regimentelor 6 de infanterie și 29 de artilerie.

De menționat faptul că, în documentele sovietice, care oglindesc bătălia din lunca Bâcului, nu este nominalizat comandantul regimentului 6 al Armatei Române. Există doar o paranteză, precum că acesta a fost găsit mort a doua zi, lângă satul Ulmu. Am reușit să-i aflăm numele doar după căutări îndelungate, în arhivele Armatei a 5-a sovietice, care acționa pe direcția Chișinăului. Deși, în două rapoarte de luptă, acesta e scris diferit. I se spune și colonelul Gheroiaț, și Garoiac. La 30 august 1944, comandantul a fost luat prizonier în apropiere de satul Sărata Răzeși de pe malul Prutului.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus