Timpul.md

Editorial 26 Ianuarie 2017 | 07:01

Mi-e dor de Nicolae Timofti

L-am criticat pe fostul şef al statului, Nicolae Timofti, de mai multe ori în articolele mele. 

Cât a fost preşedinte, a vorbit foarte rar, a reacţionat şi mai rar şi a făcut tot posibilul să nu se prea remarce. I-a plăcut viaţa tihnită şi a făcut abstracţie de rolul său de şef de stat. În mod ironic, comportamentul său este oarecum justificat dacă ne gândim la natura acestui stat. Nicolae Timofti nu a făcut decât să fie preşedintele nerealizat al unui stat nerealizat, care ocupă loc pe hartă degeaba, al cărui teritoriu ar fi trebuit să fie şi astăzi în componenţa României. El a fost un pion în jocul partidelor politice care au deţinut guvernarea şi, adesea, au tăiat şi spânzurat după bunul plac. Preşedintele nu a fost capabil să le facă faţă şi să apere Constituţia, legile şi, mai ales, să evite marile scheme de corupţie, printr-o supervizare atentă a structurilor de forţă. Lucruri pe care atribuţiile prezidenţiale prevăzute de Constituţie i le permiteau.

Tot Nicolae Timofti, însă, a avut şi unele ieşiri care au mai schimbat perspectiva cetăţenilor asupra sa şi asupra mandatului său. L-a înfruntat pe Putin atunci când acesta din urmă a acuzat Republica Moldova că nu s-a consultat cu Rusia pe tema semnării tratatului de asociere cu UE, fiind pe punctul să se ia la bătaie cu preşedintele rus la summitul CSI de la Minsk, în octombrie 2014. Apoi l-a înfruntat pe Vladimir Plahotniuc, atunci când a respins propunerea de a-l desemna pe acesta în funcţia de preşedinte. A spus, în şedinţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, că vorbeşte româneşte. Şi-a asumat ideea şi obiectivul apropierii de România. Deşi nu neapărat în mod declarat unionist, totuşi, unele lucruri puteau să fie citite printre rânduri. Ştia să se facă respectat în instituţiile statului, dar şi în cele internaţionale.

În locul lui a venit Igor Dodon, omul care, după o lună de mandat prezidinţial, nu ratează niciodată ocazia să atace România, etnia, limba şi cultura română. El a făcut acelaşi lucru şi la Moscova, flancat tovărăşeşte de preşedintele rus, Vladimir Putin, într-o conferinţă de presă în care Dodon arăta ca scama de pe reverul rusului.

Uneori mă gândesc, de fapt, că Igor Dodon este biciul cu care Dumnezeu îi pedepseşte pe cetăţenii moldoveni pentru câteva păcate. Unul ar fi că au lăsat, constant, bandiţi la putere. Că aceştia sunt vopsiţi în pro-europeni, sau proruşi, contează mai puţin. Sunt o apă şi un pământ. Altul ar fi că au crezut, manipulaţi fiind de unii politicieni, că putem fi „şi cu unii şi cu alţii”, „şi cu Europa, şi cu Rusia”. S-au înşelat, iar acum suportă consecinţele.

Dar, spre deosebire de mandatul lui Timofti, de care nu prea aveai de ce să te legi, care era mult mai absent din viaţa publică, preşedinţia lui Dodon este o şansă. Şansa de a rezista, de a ne menţine poziţiile şi apoi de a continua de unde am rămas. Poate că pericolele aduse cu sine în funcţia de şef al statului de către Igor Dodon îi vor trezi din „somnul cel de moarte” pe basarabeni. Până la urmă, la aceeaşi conferinţă de presă comună cu Putin, Dodon a acceptat spusele preşedintelui rus că Republica Moldova ar trebui să reia negocierile unui tratat similar Memorandumului Kozak, din 2003. Pe atunci, zeci de mii de oameni au invadat centrul Chişinăului şi au protestat împotriva federalizării. Vreau să cred că am putea repeta această performanţă. Şi am putea obţine acelaşi rezultat – respingerea acestei „iniţiative”.

Iar Igor Dodon, probabil, înţelege că nu mai trăim în anii 2000. Că acum relaţia bilaterală cu România e de departe cea mai importantă pentru Republica Moldova. Înţelege aceste lucruri. El ştie că avem acum această situaţie, în care România este mult mai prezentă la Chişinău, inclusiv datorită lui Nicolae Timofti. Lui Dodon i-ar plăcea să se revină cândva deplin la dependenţa de Rusia.

Dincolo de salturile mentale ale lui Dodon, rămâne figura lui Nicolae Timofti, care a fost suficient de sincer încât să răspundă la întrebarea unui jurnalist, de ce nu se declară măcar o zi de doliu naţional pentru victimele din clubul „Colectiv”, din Bucureşti, prin cuvintele devenite deja celebre: „Nu ştiu ce nu avem... dar era bine să fie”, chintesenţiale pentru Republica Moldova. Pentru că nici eu nu ştiu ce nu avem. Că putem elabora fiecare până mâine dimineaţă asupra a ceea ce nu avem, se ştie, dar la finalul demersului vom ajunge cu toţii la concluzia că nu ştim ce nu avem. Dar că ar fi fost bine să fie.

Nicolae Timofti ne va lipsi. Ne lipseşte deja.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus