Timpul.md

Cultură 31 Mai 2016 | 08:00

MIHAI EMINESCU în TIMPUL - În numărul nostru de vineri

Publicistica lui Eminescu a stat mult timp în umbra poeziei și prozei sale. Motiv pentru care în percepția colectivă persistă imaginea unui scriitor visător.

Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui. Inaugurăm un ciclu de texte prin care aducem la cunoștință cititorilor activitatea sa de jurnalist. Articolele selectate au fost publicate pe paginile ziarului „Timpul” din București în perioada octombrie 1877 - iunie 1889.

„În numărul nostru de vineri am publicat o corespondenţă din Bucureşti a ziarului „Nordul” Opinia acestui ziar este importantă. El reprezintă în Europa ideile şi tendinţele politicii ruseşti. El este pe lângă aceasta un jurnal oficios, adică prudent şi cumpătat. Vom observa că mai întâi a păstrat asupra chestiunii Basarabiei cea mai adâncă tăcere şi numai după ce această chestiune a fost pusă oficial la ordinea zilei a diplomaţiei el în sfârşit a deschis gura despre dânsa.

Nu putem a ne îndoi un moment că această corespondenţă să nu reproducă în mod fidel nu numai ideile, dar chiar limbajul guvernului rusesc.
Ce zice dar organul cabinetului din Sankt- Petersburg? Cum face istoricul chestiunii şi în ce mod poleieşte hapul pe care vrea să
facă să-l înghită România? Argumentaţiunea sa pare solidă pentru cei ce nu cunosc chestiunea, atitudinea sa pare binevoitoare României şi poveţele sale părinteşti: Le seigneur Jupiter sait dorer la pilule. Mai întâi stabileşte că Basarabia a fost cucerită de ruşi în 1812 de la populaţiunile sălbatice locuind sub corturi, asemănate cu cerchezii, şi că în 1856 ea n-a fost dar restituită legitimilor săi proprietari.
Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice. Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a cărui a constituit aproape jumătatea.

Independentă la început, ca Moldova, şi sub dinastia Bogdanilor, a susţinut acea luptă eroică şi disproporţionată în contra islamismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ştefan cel Mare, luptă care, cu mult înainte de apariţiunea politică a Rusiei pe scena lumii, a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înţelepte tractate, progresele spăimântătoare ale Semilunii. În sfârşit, împreună cu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relaţii rău definite pe care diplomaţia modernă, în lipsă de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicţionarului feudalităţii, de suzeranitate şi vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independenţă a celui slab protejată de cel tare, în schimbul a câtorva îndatoriri precise. Se va zice poate că în limbagiul Porţii otomane, la acea epocă, Valahia şi Moldova formau parte din Imperiul otoman cu toate privilegiile şi imunităţile lor. Este adevărat. Dar nu trebuie a se uita că atunci padişahul lua titlul de împărat al împăraţilor şi considera tot pământul cunoscut ca fiind proprietatea sa, cel puţin în drept dacă nu în fapt. Orişicum, în 1813, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suzeranitatea Porţii Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atuncea chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, şi încă și mai puţin cucerită de la populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi.

Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea şi sudul Rusiei, precum în Dobrogea, să se fi aflat pe atunci câteva pâlcuri de bandiţi nesupuşi, tătari musulmani ce înfruntară autoritatea guvernelor regulate ale acestor localităţi, care era, atunci ca şi acum, Moldova, Poarta otomană şi Rusia. Însă se poate oare serios susţine că de la dânşii Rusia a cucerit Basarabia, dacă este vorba de cucerire? Şi că dânsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moştenitoare? Populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi, formând o entitate politică în mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX-lea, este o ingenioasă descoperire a corespondentului ,,Nordului", pentru care ar trebui să solicite un brevet de invenţiune.

În orice caz, dacă se aflau în mlaştinile Deltei Dunării câteva triburi vagaboande de tătari, imensa majoritate a populaţiunii era compusă de români agricultori cu portul, cu limba, cu tradiţiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populaţiune compactă de aproape 700 000 locuitori.

Iată pentru ce susţinem că mica parte de Basarabie pe care o poseda România a fost într-adevăr restituită legitimului său proprietar. Iată răspunsul nostru în privinţa dreptului României asupra Basarabiei.

Dar, adaugă corespondentul ,,Nordului", chiar aşa să fie, alta era în 1856 a da Basarabia micului principat al Moldovei, şi alta este a o lăsa astăzi în mâinile unui puternic stat de al doilea ordin, ca România. Vasăzică motivul Rusiei principal ar fi temerea ce i-ar insufla puternica Românie, al cărei teritoriu n-are nici sfertul din întinderea celei mai mici gubernii ruseşti care are astăzi 4 milioane şi jumătate locuitori, cam împuţinaţi la fiecare zece sau 15 ani prin răzbelurile frecvente dintre vecinii săi puternici. Acest stat ar înspăimânta în viitor pe puternica Rusie, care numai astăzi numără 80 milioane de locuitori.

Pe lângă aceasta se mai constituie în Orient pe flancul acestei teribile Românii două principate slave, Serbia şi Bulgaria, tot atât de importante fiecare din ele ca însăşi România. Şi cu toate astea România este de temut şi în contra ei trebuiesc luate măsuri de siguranţă! Nu credem a putea caracteriza mai bine un asemenea raţionament decât lăsându-i numele ce însuşi corespondentul „Nordului" simte că-l merită, adică acel de panglicârie dialectică.

Dacă România a violat Tratatul de Paris, adaugă ingeniosul corespondent, de ce Rusia să-l respecte? Apoi oricine poate opune României acest raţionament, afară de însăşi Rusia. Dacă România nu viola Tratatul din Paris, apoi Rusia putea să treacă Prutul fără opunere, chiar armată? Apoi toate resursele României erau să fie puse la dispoziţiune Rusiei? Apoi însăşi armata română era în drept să treacă Dunărea şi să sosească sub întăriturile Plevnei, la un moment destul de oportun? Toate astea nu s-au putut face desigur fără violarea Tratatului din Paris. Dar Rusia, care a cerut aceste călcări de la România şi care s-a folosit de ele, este ea în drept astăzi să le reproşeze României şi să se bazeze pe ele spre a o dezmembra? Scrupulele nu sunt prea la modă în diplomaţia de astăzi, dar toate au o margine în lumea asta şi chiar dreptul celui mai tare trebuie încă să se rezeme pe o umbră oarecare de raţiune şi de morală.

Suntem siguri că diplomaţia rusească o va înţelege în cele din urmă. Cât pentru cuvântul de ingratitudine pe care corespondentul „Nordului" îl strecoară la sfârşitul articolului său, sunt multe de zis în privinţa aceasta. Nu negăm îndatoririle ce avem către Rusia, când acum vreo cincizeci de ani ea a făcut să reînvie privilegiile noastre călcate în picioare de Poartă, aceasta n-o uităm; însă, din nenorocire, trebuie să ne aducem aminte că această binefacere a fost răsplătită prin pierderea Basarabiei, care este a treia parte din teritoriul României, şi din care bucăţica restituită la 1856 este astăzi încă obiectul poftelor cabinetului din Sankt-Petersburg. Pe lângă asta, de câte ori de atunci n-am plătit acest serviciu?

Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerțul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, care la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul muncii noastre. Noi suntem baza de operaţiuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncii noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru.

Dacă s-ar trage o socoteală, nu ştim care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie? Însă noi nu insistăm asupra acestei comptabilităţi politice. Nu credem în proverbul francez că les bons comptes font les bons amis. Astăzi ne oferă o tocmeală, o compensaţiune, Dobrogea în locul Basarabiei. Darurile sale ni se par primejdioase.

Misiunea României este pe malul stâng al Dunării, n-are ce căta pe malul drept, unde, deşi locuiesc mulţi români, totuşi majoritatea populaţiei este de ginte slavă. A ne lăsa ceea ce avem, iată ce cerem de la stricta dreptate a Rusiei. De la echitatea şi înţelepciunea ei şi a Europei am putea cere numai Delta Dunării, care a fost a noastră, şi indemnitatea pentru pagubele noastre de răzbel. Atâta şi nimic mai mult. Dacă nici atâta nu putem obţine, ei bine, aceasta se va adăuga la partea activului nostru de recunoştinţă şi vom avea cel puţin mândria de a fi îndatorat gratis o mare, bogată şi puternică împărăţie”.

19 februarie 1878

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus