Timpul.md

Istorie 9 Aprilie 2020 | 09:00

Mihai Eminescu în TIMPUL: ORIGINEA ROMÂNILOR / 13 ianuarie 1878

Citim în ,,Vossische Zeitung” din Berlin, numărul de duminică, 2 decembrie 1877: Rumaenische Skizzen, introducere şi traducere de dna M. Kremnitz (Bucureşti, 1977 la Socek şi C.-ie) este titlul unei cărţi puţin voluminoase, care însă în limitele ce şi le-a tras ne face să vedem cu o deosebită claritate situaţia intelectuală şi morală a României. 

Introducerea ne dă un scurt prospect istoric despre starea de mai-nainte şi despre starea de astăzi a ţării şi arată marea influenţă a elementului coreligionar în trecut, care însă în prezent nu mai are puterea ideilor moralizatoare. După introducere urmează un fragment din critica lui Titu Maiorescu În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care se combat cu o asprime fără cruţare şi cu o logică incisivă, dar totodată din impulsiunea celui mai înalt patriotism formele superficiale, lipsite de fundament organic, în dezvoltarea intelectuală a României.

Aici urmează citat în traducere pasagiul de la pag. 334 şi 335 din cartea dlui Maiorescu Critice.

Însă ţara judecată cu această asprime posedă în literatura ei mai nouă talente de o necontestabilă însemnătate, precum dovedeşte alegerea următoare de nuvelete şi de schiţe din pana a diferiţi autori români. Aceste şapte schiţe, naraţiuni şi poveşti sunt toate ţinute în ton popular şi izvorâte din iubirea poporului şi a naturii lui adevărate! Unele din ele, precum este Crucea din sat a dlui Slavici, sunt de o frumuseţe încântătoare și scrise cu atâta poezie încât se pot compara cu cele mai eminente produceri ce le are literatura tuturor popoarelor în sfera concepţiilor poetice populare.

Cartea dnei Kremnitz cuprinde, pe lângă citata naraţiune de I. Slavici, încă o istorie sătească (Popa Tanda), de acelaşi autor, două „copii de natură” (Popa Gavril şi Cucoana Nastasia) de I. Negruzzi, o nuvelă (Mihnea cel rău ) de A. I. Odobescu, o nuvelă de N. Gane (Şanta) şi povestea populară a Gemenilor cu stea în frunte. Cu cât umor este scrisă şi cu ce plăcere se citeşte de ex. simpla istorie sătească a dlui Ion Slavici! Popa Tanda, prin caracterul lui cam prea drept, îşi atrage defavoarea mai marilor lui şi se vede strămutat în mizerul şi sălbăticitul sat Sărăcenii din Valea- Seacă. Aici preotul începe în anul dintâi să predice poporenilor săi cu multă seriozitate Evanghelia îndreptării. Când vede că predica e în zadar încearcă în anul al doilea batjocura şi în anul al treilea dojana.

Toate însă sunt degeaba; în mijlocul sărăciei şi lenei obşteşti se şi vede pierdut în mizerie cu nevastă și copii când, într-o dimineaţă, gândindu-se cu amar la starea lui în mijlocul bisericuţei aproape ruinată îi vine deodată ca o inspiraţie de sus: el începe a munci însuşi, se pune pe lucru cu propriile sale braţe, îşi repară casa preoţească, îşi aşeză un gard în jurul curţii, îşi lucrează ogorul, îşi sădeşte o grădină. Poporenii la început dau din cap şi zic că e al dracului popa, dar încetul cu încetul se pun pe gânduri şi în scurt timp fac unul după altul ceea ce au văzut că face popa. De abia trece un an şi satul s-a schimbat la faţă şi acum când ajunge un călător prin Valea-Seacă, pe şoseaua cea bună, şi întreabă de satul cel frumos pe care-1 zăreşte cu mirare, află că este satul Sărăcenii,
adevăratul azil al săracilor.

Mihai Eminescu, 12 ianuarie 1878

ORIGINEA ROMÂNILOR

La 4/16 ianuarie dl dr. Fligier a ţinut la adunarea Societăţii antropologice din Viena o conferinţă prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităţilor Bucureşti şi Iaşi, în care se zicea că Italia este muma comună şi a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulţi învăţaţi italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formaţiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susţinută de români de la coloniştii soldaţi din Italia e o fantomă, căci războaiele civile depopulaseră Italia însăşi încă înainte de Traian şi e istoric constatat(?) că, spre a coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ş.a. Dacă românii ar avea cuvânt să-şi deducă originea de la coloniştii romani, atunci ar fi înrudiţi prin sânge cu italienii, ci cu jidanii (?). Dl Fligier polemizează contra lui Mommsen şi a altor învăţaţi, care iau limba română drept, dovadă a originii italiene, şi el susţine că românii sunt coborâtorii direcţi ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit şi altele limba latină, şi d-sa a sprijinit această teză, arătând că şi alte popoare barbare, cu care cele dintâi au venit în contact în vremea migraţiunii, şi-au apropiat cu uşurinţă limba latină.

La teza aceasta a dlui dr. Fligier vom răspunde numai prin câteva observări.

1. Limba română e unica în Europa care n-are propriu vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din care s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decât numai ,,două”. În orice caz însă semiţii dlui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cât de slabă care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gâtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de „fonologie” semitică în limba română, caz care asemenea nu se-ntâmplă.

Ar trebui să avem azi o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu însă că jidanii moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în ţară, nu sunt în stare să pronunţe româneşte.

3. Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria, Asia Mică ş.a.

4. Dacă coloniştii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decât limba latină clasică. În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinităţi arhaice, ce nu se putuse păstra decât tocmai numai în Italia şi nu la cei ce-nvăţau limba clasică a statului. Cine-nvaţă azi franţuzeşte sau nemţeşte învaţă limba scrisă, nu cea vorbită prin ţinuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi.

5. Coborârea din traci o negăm pur şi simplu. Affirmanti obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicii elementare, ne-am bălăbăni veșnic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chinezi, şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic.

Cine au fost dacii, care au fost limba lor nu se ştie nici până astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neexceptând pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică.

Mihai Eminescu, 13 ianuarie 1878 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus