Timpul.md

Carte 4 Aprilie 2016 | 07:22

Mihai Eminescu în TIMPUL: „PRESA” REPRODUCE...

Publicistica lui Eminescu a stat mult timp în umbra poeziei și prozei sale. Motiv pentru care în percepția colectivă persistă imaginea unui scriitor visător. Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui. Inaugurăm un ciclu de texte prin care aducem la cunoștință cititorilor activitatea sa de jurnalist. Articolele selectate au fost publicate pe paginile ziarului „Timpul” din București în perioada octombrie 1877 - iunie 1889. 

„Presa” reproduce o serie de articole din 1870-1871 prin care se demonstrează în modul cel mai pipăit că iniţiativa ideii independenţei aparţine partidului conservator al căruia „Presa” era pe atunci unicul organ. Această măreaţă şi nobilă idee care a fost pusă înainte de conservatori, aplicată de dânşii prin încheierea tratatelor de comerț şi al cărui triumf definitiv se datoreşte oştirii, organizată, instruită şi armată tot de un ministru conservator, soarta oarbă şi nedreaptă a voit ca să se realizeze, graţie unor împrejurări extraordinare, sub guvernul acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dânsa, dar au luptat din răsputeri ca să-i împiedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamfletele lor, ei au atacat tratatele de comerț şi, printr-o aberaţiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au cutezat să înfăţişeze ca operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care s-a obţinut vreodată; ei au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările şi tot ce a făcut din soldaţii de paradă de altădată armata de la Plevna şi de la Griviţa. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ţine legaţi de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870-1871 nu mai exista, ei trimiteau la Constantinopol pe Mazar Paşa; ei felicitau sus şi tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, extensiunii drepturilor şi privilegiilor naţiunii române guvernate de conservatori.

Ajunşi la guvern, desfiinţau armata prin buget, suprimau recrutaţiunea într-un an ca 1876 şi anunţau vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte, peste puţin poate şi a armelor pe care le ţineau mâini de români. În câteva luni însă ordine, se vede venite din afară, şi dorinţa de a se menţine cu orice preţ la acea putere, izvor de beneficii băneşti pentru clica catilinară pe care o reprezintă, îi făcea să schimbe cu totul politica turcească în numele căreia ajunseseră la putere. Însă, ca toate fiinţele servile conduse de interese, iar nu de principii, ei fură tot aşa de exageraţi filoruşi cât fuseseră de supuşi şi umili filoturci. Intrară în răzbel, fapt care se putea foarte bine aproba şi sprijini, dar intrară cu o armată nepregătită cu nimic, graţie ineptei şi culpabilei lor administraţiuni, şi fără nici o convenţiune stipulând şi marginea sacrificiilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii. Întrebaţi de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăţia alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal şi, adăugând la această umilă mărturisire linguşiri făţarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România şi Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăugau că ei nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, amanet etc.; cu aceste îndrăzneţe cuvinte ei au voit să închidă gura conservatorilor, punându-i între necesitatea de a tăcea şi pericolul de a vorbi, displăcând astfel împăratului atotputernic care ţine în mâinile sale destinele Orientului. Parada (apărarea) era dibace, demnă de acea slugărească abilitate în care cei mai mulţi dintr-înşii au fost crescuţi. Niciodată însă nu s-a pus înainte o tactică mai basă şi mai ineptă. Dacă eram un stat vasal cu care nu se putea trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerţ subscris sub ministerul Lascăr Catargiu de însuşi Maiestatea Sa împăratul Alexandru alăturea cu M. Sa Domnitorul? Ştim că s-a făcut pentru aceasta mari dificultăţi. Însă insistenţa respectuoasă, dar fermă a conservatorilor a învins atunci scrupulele cancelariei ruseşti și apelul făcut la mărinimia împăratului a fost ascultat, şi când? Când Rusia tratând cu noi ne acorda o concesiune diplomatică pur şi simplu, fără să ne ceară în schimb nici aur, nici sânge. Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acţiune guvernul rus a iscălit cu noi convenţiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condiţiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului? Iată ce s-a făcut când era vorba din partea noastră de o neutralitate binevoitoare.

Şi astăzi, când M. S. Ţarul împarte cu oştirea română pericolele şi privaţiunile războiului, când primeşte decoraţiunea şi medalia Virtuţii a statului român, când acordă suveranului nostru distincţiuni care nu se dau decât suveranului unui stat independent, când ni se prodigă onorurile şi decoraţiunile (Trop de fleurs, trop de fleurs am putea striga), diplomaţia roşie ne declară că suntem stat vasal şi că nu putem trata. Aşadar când vine vorba de interese pozitive, la un tratat în formă, dnii Kogălniceanu şi Rosetti ne spun neted, unul la tribună, altul în ziar, că nu putem trata, că suntem un stat vasal şi că ce este mai prudent este să ne încredem generozităţii M. S. Ţarului. Şi noi avem cea mai deplină încredere în această generozitate şi bunăvoinţă proverbiale. Însă este oare sigur că bunăvoinţa personală a Maiestăţii Sale va putea totdeauna fi triumfătoare de dispoziţiunile guvernului său, de interesele Imperiului, de timidităţile diplomaţiei, de opinia poporului rus? Nu ne-a declarat însuşi „Românul”, care de la un timp încoace are aerul de-a se face „Monitorul oficial” al simţămintelor celor mai intime şi celor mai personale Maiestăţii Sale, că Maiestatea Sa dorea acest răzbel şi că a cedat mişcării generale a opiniei în aceasta?

Iată dar un punct în care voinţa personală a M. S. a cedat unor înalte consideraţiuni. Pe lângă aceasta, organul ultraconstituţional al dlui C. A. Rosetti găseşte comod de a adăposti responsabilitatea guvernului roşu la nişte înălţimi unde crede că este greu de a veni cineva să o caute. Însă această tactică laşă nu trebuie să izbutească.

Românii cunosc pe M. S. ca un nobil şi generos suveran. Asemenea cunosc guvernul rusesc ca guvernul unei puteri amice. Însă nimic mai mult. Ei n-au nimic a face nici cu o personalitate prea înaltă ca să fie pusă în joc şi al cărui nume în aceste chestiuni ne-a silit să-l pronunţăm numai făţărnicia care nu respectă nimic a dlui C. A. Rosetti. Asemenea românii n-au nici o vorbă cu guvernul rusesc care este, credem, însărcinat cu interesele Imperiului şi ale poporului rusesc, iar nicidecum cu afacerile României. Românii au a face cu guvernul românesc, cu dl Brătianu, ministru de răzbel, cu dl Kogălniceanu, ministru al afacerilor străine, cu dl C. A. Rosetti, preşedinte al Camerei şi inspirator al guvernului.

Aveam dar dreptul să-i întrebăm şi erau datori să ne răspundă: Ce măsuri aţi luat? Ce convenţiuni aţi încheiat? Cum credeţi la încheierea păcii să apăraţi interesele ţării? D-lor ne-au răspuns curat şi simplu că nici una şi ne-au trimis să ne adresăm la generozitatea unui guvern străin. Ni se pare că răspunsul a fost categoric. Ne pare şi nouă bine, căci istoria îl va înregistra. Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantaj, sau cu avantaje disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care n-au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpân pe sine. Dar dacă, din contră, România va câştiga ceva sau în privinţa teritoriului sau a drepturilor sale, dacă va ieşi pentru dânsa de aci integritatea sa ca teritoriu şi ca naţiune, o independenţă asigurată şi garantată, atunci iarăşi nu avem nici o recunoştinţă pentru miniştrii de astăzi, căci ei înşişi au declarat că n-au făcut nimic pentru aceasta şi că toate sunt datorate generozităţii unei puteri străine. Pentru dânsa dar, în acest caz va fi recunoştința ţării.

3 ianuarie 1878

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus