Timpul.md

Interviu 10 Noiembrie 2010 | 07:30

Nicolae Dragoş: „Susţinând comuniştii, nu veţi obţine nimic”

• După 46 de ani de la condamnare, un deţinut politic încă nu şi-a văzut dosarul de la KGB. El speră că actualii guvernanţi vor deschide arhivele • Nicolae Dragoş, care a prezis destrămarea URSS, spune că în 2012 Moldova va semna Acordul de Asociere cu UE şi va obţine regim liberalizat de vize • Venit la Chişinău, renumitul disident politic i-a acordat un interviu colegului nostru Mihai Taşcă. 

Fişier biografic
Nicolae Dragoş s-a născut la 26 octombrie 1932 în com. Leipzig (actualmente, Serpnevo), plasa Tarutino, jud. Ismail, România. Studiile primare le face în satul natal (patru clase româneşti), cele medii - la Şcoala feroviară nr. 8 din Basarabeasca, iar cele superioare le-a început, în 1952, la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii de Stat din Chişinău. Ulterior, a absolvit Facultatea de Mecanică şi Matematică a Universităţii din Odesa. A fost director al Şcolii medii serale din Serpnevo. În anul 1963, fondează grupul antisovietic „Uniunea Democratică a Socialiştilor”, care urma să fie un partid de alternativă Partidului Comunist. Redactează şi difuzează în mai multe oraşe din URSS circa 1300 de proclamaţii antisovietice cu titlul „Adevărul pentru popor”. Este arestat de KGB la 15 mai 1964. Prin sentinţa Judecătoriei Supreme a RSSM, făcută publică la 19 septembrie 1964, a fost condamnat la şapte ani privaţiune de libertate. Îşi ispăşeşte pedeapsa în gulagul din Mordovia. În anul 1974 emigrează în Germania de Vest, unde se implică activ în mişcarea de disidenţă, fiind unul dintre fondatorii Uniunii Democratice a emigranţilor politici din URSS. Timp de 18 ani, a fost profesor de matematică la un gimnaziu din Frankfurt pe Main. A fost reabilitat la 21 februarie 1989. Este autorul a trei monografii despre democraţie şi economia de piaţă.



- Dle Nicolae Dragoş, sunteţi unul dintre artizanii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Basarabia postbelică. Cu toate acestea, marea majoritate a moldovenilor au aflat despre dvs. abia acum o lună, din publicaţia TIMPUL. Cum vi se pare acest fapt?

- Dosarul nostru chiar de la început a fost secretizat şi populaţia R. Moldova nu avea cum să afle. Au existat doar unele referinţe scurte despre cazul nostru în samizdaturile din URSS. Cu toate acestea, mai ales în cercurile intelectualităţii şi cele de disidenţă, se vorbea în şoaptă despre noi. Au popularizat cazul şi securiştii, care mergeau prin republică şi întrebau de oameni dacă nu au auzit ceva de Dragoş & C pentru a descoperi eventualii continuatori ai ideii noastre. La sfârşitul anilor ’80, am încercat să obţin ceva informaţii din dosar, măcar sentinţa. Am auzit că am fost reabilitat şi am făcut o interpelare din Germania. Însă Judecătoria Supremă mi-a răspuns că nu e adevărat şi că sunt în continuare duşman al puterii sovietice. Mai târziu, când am venit prima dată la Chişinău, am fost personal la Judecătoria Supremă şi le-am spus că ştiu cu certitudine că am fost reabilitat. Abia atunci am primit un certificat.

- Cum găsiţi R. Moldova? O puteţi compara cu RSS Moldovenească din tinereţea dvs.?

- Am locuit în Moldova din 1952 până în 1955, când eram student la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii de Stat. Dar de-a lungul anilor, îndeosebi în legătură cu crearea grupului „Uniunea Democratică a Socialiştilor”, veneam des aici şi stăteam anumite perioade. După eliberarea din gulag, în 1971, un an am avut domiciliu forţat la Serpnevo, iar următorii doi ani i-am locuit la Chişinău. Aici am lucrat la o uzină mecanică în calitate de asamblor. În acest timp „am vorbit”, am fost martor al procesului lui Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur şi Alexandru Şoltoianu.
În timpul lui Stalin, îndeosebi după război, situaţia din Basarabia era foarte dificilă. Totul se distribuia pe cartele. În 1947, cartelele au fost anulate, dar mereu lipseau produsele alimentare. Studenţii care primeau ajutor de acasă se mai descurcau cumva. Marea majoritate fie trebuia să-şi abandoneze studiile, fie să le continue, înfometaţi, cum a fost cazul meu. În timpul studenţiei eram permanent flămând, aşa cum erau toţi studenţii. Acum e o altă ţară, dar încă nu s-a instaurat un sistem democratic ca atare. Guvernele şi guvernanţii se schimbă şi fiecare conduce după bunul său plac.

- După ce aţi emigrat, aţi urmărit evenimentele din R. Moldova?

- După emigrare m-am interesat de viaţa din URSS în general, nu numai din Moldova. În lagăr erau oameni din toate republicile unionale - din Rusia, Ucraina, Georgia, Kazahstan, din Extremul Orient, reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor. Fiind în Germania, ascultam „Europa Liberă”, postul de radio care difuza multe informaţii despre republicile unionale.
Ceea ce ţine de interesul faţă de R. Moldova s-a manifestat şi prin prisma problemei naţionale pe care am abordat-o în una din cărţile mele. Această carte a ajuns şi la Gorbaciov. Acolo, eu propuneam reorganizarea URSS într-o uniune a statelor independente cu o piaţă unică, de genul UE, sugestie pe care Gorbaciov a preluat-o şi în 1990 a lansat-o. Alta e că el nu a dus ideea până la capăt. Mai propuneam ca să nu se treacă imediat la economia de piaţă, ci treptat, pentru a se evita catastrofele economice. Banii pentru reforme urmau să vină din investiţiile germane şi japoneze, având în vedere rolul lor în economia mondială. URSS urma să accepte unificarea Germaniei şi pentru asta trebuia să primească 100 mlrd. de mărci şi să cedeze Japoniei Insulele Kurile contra aceleaşi sume. Cu aceşti bani, Gorbaciov putea face perestroika.

- Când aţi venit pentru prima dată în R. Moldova?

- Abia pe timpul lui Gorbaciov mi-au dat voie să mă întorc în Moldova, în decembrie 1887. Am cerut viză şi doar după ce a murit tatăl meu, în septembrie, mi-au dat viza. Am fost la mormântul lui şi m-au urmărit peste tot, mai ales când am venit la Chişinău. Undeva chiar mă obişnuisem cu ei, le cunoşteam metodele.
Situaţia geopolitică a RM s-a schimbat cardinal după venirea la putere în Ucraina a lui Ianukovici. Dacă, anterior, lumea de la Apus considera că hotarul lor de influenţă include şi Ucraina, acum el se limitează la hotarul R. Moldova. Cred că în 2012 Moldova va deveni membru asociat al UE şi tot din acel an se vor ridica vizele. Asta aproape e hotărât. Însă membri deplini ai UE veţi deveni abia peste zece ani.

- Cum vi se pare faptul că moldovenii nu s-au lecuit de comunism?

- Trebuie să deosebim comunismul ca ideologie de cel care ajunge la putere. Partidele care pretind că reprezintă dictatura proletariatului sunt una şi cu totul alta sunt partidele surogate care au păstrat vechea denumire. O parte a populaţiei, nemulţumită de noile schimbări, votează nu atât pentru comunişti, cât împotriva noilor schimbări. Asta nu e numai în RM. Comuniştii moldoveni nu sunt comunişti, nici măcar foşti comunişti adevăraţi.

- V-aţi văzut dosarul la SIS? Nu aţi dorit să-l faceţi public?

- Mi-am văzut cele şase volume după terminarea anchetei, în 1964, şi atunci pentru două ore. De atunci nu l-am mai văzut. După 1990, de mai multe ori am solicitat să-l văd, dar nu mi s-a permis. Acum trei ani mi s-a spus să nu mai umblu pe drumuri pentru că dosarul meu este secretizat pentru 75 de ani. Am mers la Moscova. Acolo, mi s-a răspuns la fel. Sigur că aş vrea să-l fac public, cât mai repede posibil.

- Aţi fost reabilitat. Şi-a cerut cineva scuze pentru cei şapte ani pe care i-aţi trăit în gulag?

- Nimeni, niciodată. Mi s-a înmânat actul de reabilitare, şi acela obţinut cu mult greu, după multe insistenţe, şi după câţiva ani de la reabilitare.

- Ce v-a motivat să deveniţi un anticomunist, să întreprindeţi acţiunile pe care le-aţi făcut?

- Cazul nostru, precum mi-a spus anchetatorul chiar de la început, era unul deosebit, care depăşea „cadrul normal” al unei acţiuni antisovietice. Mişcarea noastră era legată de „dezgheţul” hruşciovist şi aveam senzaţia că ceva începe să se mişte. Pentru asemenea acţiuni eram pregătit demult, încă de la începutul anilor ’50, din timpul lui Stalin. Eram straşnic montat, ca şi tatăl meu, de altfel, care era un anticomunist înveterat. Anticomunismul nu era ceva deosebit, mai dificil era să întreprinzi ceva împotriva sistemului, acolo aveai nevoie de curaj, perseverenţă etc. Pe toate acestea eu le aveam. La 20 de ani, citisem deja „Capitalul” lui Marx, găsisem greşeli şi spuneam că teoria nu este corectă. Comunismul, în general, nu era o teorie ştiinţifică argumentată, odată ce teoria ei de bază era greşită. Ca matematician, am descoperit uşor ilogismele. Apoi am vrut să aflu cum a avut loc revoluţia din 1917 din Rusia şi cum Lenin a ajuns la putere. Lecturând cele peste 30 de volume ale lui Lenin, că altă literatură nu era pe atunci, am ajuns la concluzia că, de fapt, nu a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat. Treptat, noua putere s-a răfuit cu cei care nu erau de acord cu ea, iar războiul civil a fost acelaşi lucru. Lenin de unul singur a stabilit ce înseamnă dictatura proletariatului, nu era o guvernare legală, era dictatură. Anume cu acest fapt nu m-am putut împăca. La acea vreme ascultam de acum „Europa Liberă”, în 1955. Mi-am cumpărat un tranzistor simplu pe care l-am perfecţionat pentru a capta undele ultrascurte.
Transformările începute de Hruşciov m-au bucurat. O vreme am lucrat bibliotecar, mai mult pentru a mă autoinstrui şi a citi diverse cărţi. Cu cât citeam mai mult, cu atât căpătam o orientare politică conturată. Fiind profesor, bibliotecar, director, mă deranja că tot timpul eram trimis să fac propagandă înainte de alegeri sau să citesc lecţii publice. De exemplu, când era tema „Constituţia URSS - cea mai bună din lume” mi se sucea limba la ce prostii trebuia să vorbesc. Cum puteam să mint tot timpul?
La început, i-am trimis lui Hruşciov o analiză a agriculturii, pe circa 70 de pagini. M-au chemat la Comitetul regional de partid Odesa. Se mirau cum de un tânăr a putut scrie o asemenea lucrare de nivel academic. Aşa că baza ideologică o aveam şi am trecut de partea rezistenţei. Am ajuns la concluzia că, atâta timp cât la putere se vor afla comuniştii, noi nu vom obţine nimic. Pe mine dezgheţul hruşciovist m-a derutat cumva. După reformele lui Hruşciov au început disfuncţionalităţile cu aprovizionarea cu produse alimentare. M-am gândit că trebuie să caut alte metode. Aşa am creat o grupă bine înzestrată care trebuia să devină partid - Uniunea Democratică a Socialiştilor.

- Cum aţi selectat membrii şi simpatizanţii Uniunii Democratice a Socialiştilor?

- Când îi propuneam cuiva să facă parte din mişcarea noastră, îi deschideam Codul Penal şi-i citeam articolele pentru care vom fi judecaţi pentru că, mai devreme sau mai târziu, puteam să fim judecaţi. Mulţi dintre camarazii noştri nu au dorit să se implice. Ei au avut o carieră previzibilă, unii au devenit profesori universitari, alţii au lucrat la Academia de Ştiinţe. Le explicam că noi nu eram infractori, acţiunile noastre nu ar trebui să cadă sub incidenţa Codului Penal, căci lucrăm împotriva unei dictaturi. Noi vroiam să îmbunătăţim situaţia din ţară, dar dacă vor fi întreprinse acţiuni represive împotriva noastră, noi tot nu vom sta cu mâinile în sân.

- A fost un proces sau a fost o farsă?

- I-am spus anchetatorului că nu a demonstrat principalul capăt de acuzare - antisovietismul nostru. Mi s-a dat un avocat căruia am încercat să-i explic cum trebuie să mă apare, că trebuie să demonstreze că eu nu sunt antisovietic şi că acţiunile mele nu pot cădea sub incidenţa Codului Penal, că am acţionat ca un patriot al ţării mele. Avocatul a zis că nu are de gând să apere un duşman al poporului. Am renunţat la el. La judecată însă mi-au dat un alt avocat. Era o doamnă care din start mi-a spus sincer că nu poate să mă apere, o va costa… cariera. „Vă veţi apăra singur”, a spus ea. La ultimul cuvânt am declarat că am acţionat fiind convins că am dreptate şi ceea ce îmi imputau era ilegal, iar procesul era doar o înscenare. În pledoaria sa, avocata a argumentat că sunt un om cumsecade, foarte deştept, căruia, dacă poate fi pedepsit, trebuie să i se dea o pedeapsă nu mai mare de jumătate de an. Procurorul, din contra, pentru a justifica termenul pe care urma să-l solicite instanţei, a folosit o retorică bine cunoscută: „elementele contrarevoluţionare nu dorm”, acest exemplu arată că trebuie să fim vigilenţi. A spus despre mine că sunt un înveterat duşman al puterii sovietice şi cere cea mai severă pedeapsă. Anterior procesului, anchetatorul îmi spusese că a discutat cu şeful KGB-ului şi că nu ni se va aplica pedeapsa cea mai severă. El fusese la Moscova şi convenise asupra termenului de condamnare. Procesul a fost unul închis, într-un subsol. Nu cred că era în clădirea Judecătoriei Supreme. Am chemat câţiva martori, dar nu li s-a dat voie să intre. Având în vedere faptul că mai mulţi figuranţi din dosar erau studenţi la Conservator, la proces a participat şi prorectorul instituţiei, ca asesor. El s-a purtat cu noi porceşte, era unul din cei mai înveteraţi acuzatori, chiar şi judecătorul vorbea la concret, iar celălalt asesor a tăcut. Nu ni s-a dat voie să facem careva însemnări ca să ne pregătim pentru ultimul cuvânt. Nu mi s-a dat nici hârtie, nici creion. Trebuia să ţin minte totul pentru a-mi construi ultima pledoarie.

- Prin câte închisori aţi trecut şi ce oameni aţi întâlnit în gulag?

- Prima a fost închisoarea internă de la KGB-ul din Chişinău, aflată în curtea instituţiei. Cu câteva zile înainte de judecată am fost transferat la închisoarea centrală. După judecată, am trecut prin şase închisori până la Mordovia (Odesa, Moscova, Vladimir) şi în cei şapte ani de gulag am mai trecut prin alte cinci închisori. În Mordovia am organizat o grevă la care solicitam schimbarea regimului strict de detenţie. Pentru aceasta am fost judecat a doua oară. Am refuzat muncile grele şi după câteva zile de proteste administraţia m-a lăsat în pace. Aici erau mulţi moldoveni. Am întâlnit cinci-şase persoane dintre cei care au opus rezistenţă armată colectivizării şi puterii sovietice, ei fiind judecaţi la 25 de ani şi îşi ispăşeau în continuare pedeapsa. Mi-au povestit cum se ascundeau în păduri. În Mordovia erau lagărele în care stăteau cei care au opus rezistenţă armată puterii sovietice şi cei condamnaţi politic. Erau baltici, din Ucraina de Apus care au luptat prin păduri. Erau şi din cei care „au colaborat cu nemţii”, cărora li s-au dat câte 25 de ani. Aici i-am întâlnit pe renumiţii disidenţi sovietici Daniel, Siniavskii şi Alexandru Ghinzburg, grupe întregi de intelectuali din Leningrad. Dintre basarabeni, i-am cunoscut pe Iacob Odobescu, Alexandru Paşnin ş.a.

- Cu ce v-aţi ocupat după ce aţi fost eliberat şi cum aţi emigrat în Germania?

- Ispăşindu-ţi pedeapsa de deţinut politic, rămâi pentru totdeauna în mediul acesta, menţii contacte cu acei oameni. Una din cunoştinţele mele – fost deţinut politic - s-a stabilit cu domiciliul forţat la Soroca, iar el foarte mult îşi dorea să ajungă acasă, la Moscova. Împreună cu amicii mei, i-am organizat evadarea. Pe acest caz s-a deschis un dosar penal. Au constatat că printre organizatori figuram şi eu. Astfel, a devenit periculoasă aflarea mea la Chişinău. Fusesem preîntâmpinat şi urma să fiu arestat a doua oară. Atunci am reuşit să obţin o chemare din Germania, iar în 1974 am plecat.
La început, am fost şomer şi primeam şi bani pentru asta. Apoi, un an am învăţat limba germană. Am lucrat profesor într-un gimnaziu, dar n-aveam germana bine pusă la punct. M-au trimis iar la reciclare. După aia, am lucrat până în 1996 profesor de matematică într-un gimnaziu în Frankfurt pe Main, de unde am ieşit la pensie. Aveam şi timp să merg prin Europa, să mă ocup de activităţi politice. În 1981 am fost unul dintre fondatorii Uniunii Democratice a emigranţilor politici din URSS, care număra aproximativ o sută de persoane. De fapt, eram organizatorul principal. După ce am fondat organizaţia şi am anunţat că URSS nu mai are mult de trăit, iar noi, emigranţii politici, trebuie să ne întoarcem acasă, asupra mea a fost comis un atentat, o tentativă de otrăvire.
Între timp, în 1883, am publicat o lucrare în care am argumentat părerea că, dacă URSS nu se va reforma în cel mult zece ani, va dispărea.

- Menţineţi legătura cu membrii grupului dvs.?

- Viaţa ne-a împrăştiat pe diferite meridiane. Eu sunt în Germania, Nicolae Tarnavschi - în Canada, ceilalţi - în R. Moldova. Cu regret, nu toţi sunt în viaţă, a decedat Cerdânţev. La vârsta noastră, e tot mai greu să ne întrunim.

- Cu ce vă ocupaţi actualmente?

- Mă preocupă problemele economice şi financiare mondiale. Am două cărţi publicate în limba rusă, una fiind la a treia ediţie, trei - în germană şi multe manuscrise neterminate.

- Vă mulţumesc pentru interviu.

Dr. in drept Mihai Taşcă,
pentru TIMPUL

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus