Timpul.md

Editorial 1 Februarie 2016 | 14:04

O descindere la Hâncești

În toiul agitației și nebuniei de la Chișinău, legată de numirea banditească a unui guvern, m-am dus la Hâncești cu un scop care justifică orice abstractizare de la situația politică din R. Moldova – o lansare de carte. Liniștea acestui orășel m-a făcut să uit pentru o zi, dar cu proiecții ulterioare și pentru mai mult timp, de ceea ce se întâmplă pe la centru. De parcă am fost în altă țară. 

Prima impresie de la Hâncești este de orășel din Vestul american al timpurilor de altădată, în care strada centrală, îngrădită din părți de construcții sovietice, refuză să se recunoască ca atare și scoate în față localuri, magazine și cafenele moderne, care parcă se află într-o concurență cu arhitectura realismului socialist. Doar Grigori Kotovski se mai înalță falnic deasupra orașului, parcă refuzând cu încăpățânare să se recunoască învins de transformările timpului. Dar se pare că hânceștenii au reconciliat în sine această anormalitate.

În fața Consiliului Raional se înalță cu mândrie un monument în memoria victimelor regimului totalitar comunist sovietic. Mai înainte se profilează o frumoasă construcție bisericească, de proporții, care îți iese în față de cum cotești de pe strada centrală. Președintele raionului, democratul Ghenadie Buza, pătruns de un sens acut al lucrurilor care se întâmplă în Capitală, părea mai mult preocupat de impactul problemelor pe care le are asupra raionului această instabilitate ce durează. Discut problema în cauză cu vicepreședintele raionului, Vera Tănase, care vine din PPEM, dar lucrul ăsta nu pare să conteze pentru cei doi, unul dintre care este medic, iar a doua profesoară de română. Cu un etaj mai jos, domnul Buza mi l-a prezentat cu mândrie pe Valeriu Duminică, un mare campion al R. Moldova la judo, care este responsabil pentru problemele de tineret și sport ale raionului Hâncești. O aparență de normalitate pe care mi-aș dori să fie peste tot în societatea noastră, iar oamenii cu merite să ocupe locuri în care au ce face și ce spune, dar cel mai important să fie modele de emulație și respect.

Boldur-vizionarul

M-am dus la Hâncești cu mai multe gânduri. Dincolo de faptul că doream să scap de presiunea evenimentelor care se întâmplau în Capitală, vroiam să cunosc acest orășel, în care am fost în treacăt de fiecare dată, dar pe care așa și nu l-am cunoscut. Știam că sunt aici sportivi și antrenori extraordinari, în special judocani și boxeri, pe care îi cunoaște o țară întreagă, pornind de la frații Buiuc, care au scos din Hâncești o mulțime de campioni la judo și terminând cu Grigori Zamăneagră și Igor Untilă, care au fondat o școală de box cu tradiții și campioni aici.
Pe de altă parte, la invitația de a prezenta colecția de carte a lui Alexandru Boldur la liceele „Mihail Sadoveanu” (directoare Maria Cojocaru) și „M. Eminescu” (directoare Ana Plăcintă), am adăugat surpriza de a aduce la Hâncești istoria lui Nicolae Simatoc, care la fel ca și marele nostru pământean Boldur, cu greu a ajuns înapoi acasă. Și am avut dreptate. Din toată lumea prezentă la lansarea cărții despre Simatoc, nimeni nici măcar nu auzise de el, ceea ce s-a lăsat desigur cu invitația de a reveni la Hâncești atât cu această carte, cât și cu filmul despre marele fotbalist. Despre Boldur am mai vorbit și în alte circumstanțe, când am scris despre monumentala sa lucrare dedicată lui Ștefan cel Mare (http://www.timpul.md/articol/tefan-cel-mare-o-alta-istorie--81032.html). Dar despre Boldur ai întotdeauna ce spune. Prin urmare, ca istoric nu pot decât să salut și să mă bucur de această inițiativă a TIMPULUI de a publica opera marelui nostru istoric, dar și de a o face accesibilă fiecărui cititor în R. Moldova printr-o caravană, care sper să ajungă în fiecare localitate basarabeană. Și pentru că această ediție de carte este editată în memoria fondatorului TIMPULUI, Constantin Tănase, un rol aparte în promovarea sa aparține surorii regretatului jurnalist, Vera Patrașcu Tănase, vicepreședintele raionului Hâncești, care a mai organizat astfel de lansări la Cărpineni și Lăpușna.

Probabil cele două licee la care am fost sunt cele mai bune din raion și posibil să se afle într-o concurență. Nu văd nimic rău în asta. Este ca și rivalitatea dintre cluburi sau sportivi care generează performanță și spectacol. Dar dincolo de aceasta, au copii frumoși care știu istoria neamului românesc, vorbesc fără teamă despre unire și sunt conștienți că limba română e casa lor. Păcat doar că îi pierdem, de două ori. Odată prin pierderea inocenței, specifice copiilor în general, care intră într-o societate anormal structurată, iar a doua oară când pleacă din licee și o apucă care și unde, dar de obicei în afara țării.

De la Boldur acești copii, dar și mulți alții, au ce învăța multe, dincolo de mesajul său istoric. Dar pentru a-l înțelege, vreau să-l ancorez în timp și în spațiu. Istoriografia românească s-a clădit odată cu istoria românilor. Întâi cronicarii ne-au dat un sens al apartenenței, prin Ureche, Costin sau Neculce descoperind reperele identității noastre românești și spațiul în care ne-am lățit ca neam. Prin ei am ajuns la Dimitrie Cantemir, care la fel cum Ștefan cel Mare ne-a scos în ochii lumii și ai Europei, a știut să ne pună pe toate hărțile și manualele de istorie ale timpului. Cantemir ne-a dat măreția istoriei, dar și senzația de românism și latinitate pe care o vor dezvolta mai târziu Samuil Micu și istoricii Școlii Ardelene. În această etapă de până la realizarea unității românești din 1859, scrierile istorice și literare au conturat spațiul românesc din punct de vedere geografic, etnic, cultural și lingvistic, oferind perspective și argumente pentru realizarea dezideratului de unitate din punct de vedere politic.

După 1859 se atestă o redimensionare a discursului istoric românesc, o redimensionare marcată pe de o parte de necesitatea întreținerii spiritului românesc în teritoriile aflate sub dominație țaristă și austro-ungară, iar pe de alta de promovarea nedisimulată a politicii de reîntregire. În această perioadă apare o pleiadă remarcabilă de istorici (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, N. Iorga, C. Stere), susținuți și de o mișcare culturală formidabilă, Junimea de la Iași, care prin reprezentanții săi (Titu Maiorescu, I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor, Th. Rosetti, dar mai ales prin scrierile lui Mihai Eminescu), au oferit o perspectivă istorică deopotrivă instituționalizată și electrizantă, academică și emotivă, dar puternic ancorată în reperele noii statalități românești.

Desăvârşirea unităţii naţionale în 1918 a avut un impact enorm asupra istoriografiei româneşti. Fiind ameninţată de Rusia Sovietică şi de iredentismul vecinilor săi, noua statalitate românească a angrenat totalitatea argumentelor istorice pentru a-şi justifica drepturile asupra teritoriilor disputate. Acest fapt a fost sesizat atât în timpul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, cât şi cu ocazia disputelor diplomatice avute cu Uniunea Sovietică asupra Basarabiei pe parcursul perioadei interbelice.

Tonul în această polemică a fost dat de doi mari istorici români ai momentului, N. Iorga și Gh.I. Brătianu, care invocau românitatea moldovenilor din Basarabia și caracterul românesc al provinciei. Acelaşi caracter l-au avut şi multe alte lucrări publicate după unirea din 1918, care erau chemate să trateze problema Basarabiei anume din perspectiva acestui act (O. Ghibu, G. Popa-Lisseanu, Şt. Graur, N. Titulescu). În această construcție istoriografică au fost angrenați și mulți istorici din Basarabia propriu- zisă, care au lăsat o istoriografie prețioasă și relevantă asupra realităților din provincie, inclusiv asupra celor legate de problema identitară (Șt. Ciobanu, P. Gore, I. Nistor, P. Cazacu, A. Crihan, I. Pelivan, D. Bogos etc.). Desigur nu putem invoca argumentul politic ca unicul considerent al abundenței scrierii istorice în problema Basarabiei. Mai degrabă era vorba de o continuitate firească a istoriografiei problemei, care izvora din scrierile istorice anterioare anului 1918, pe care le-am invocat deja.

Din toată această pleiadă, Alexandru Boldur a fost de departe cel mai prolific și mai vizionar. Fără frica de a fi bănuit de părtinire și amărăciune, a ridicat problema Basarabiei în epicentrul scrierilor sale, oferind o perspectivă greu de ocolit asupra istoriei sale. Prin La Basarabie et les relations russo-roumaines, 1927 și Istoria Basarabiei, 1937, a scris niște pagini de neclintit în istoria românilor și a ținutului dintre Prut și Nistru. Prima mi-a fost utilă în scrierea mea de doctorat, pentru că era imposibil de ocolit, la fel cum pe timpuri argumentele sale au fost considerate irefutabile în justificarea drepturilor istorice ale României asupra Basarabiei. Cea de-a doua am redescoperit-o într-o altă lectură datorită TIMPULUI. Mare curaj să susții și să prezinți în 1937 influența slavă asupra culturii și istoriei românilor sau în explicația Descălecatului Țării Moldovei, fără a capota în fața spiritului naționalist al timpului, care încerca în acele epoci să minimalizeze această influență. Direct și tranșant, Boldur a spart tiparele epocii sale și a privit în viitor, într-o epocă în care reconcilierea istorică a făcut posibilă proiectul european și unde sechelele istoriei nu mai sunt bariere, ci liante ale unui viitor.

Marele istoric și-a trăit viața în împăcare cu sine și cu ce a scris, pentru că n-a scris la comandă, plătit sau influențat. Drept dovadă că a trăit aproape o sută de ani (1889-1982), fapt ce poate fi explicat doar printr-o mare armonie care a avut-o cu el însuși și cu lumea care îl înconjura.

Marea încurcătură

Am revenit îngândurat la Chișinău, pentru că este greu de înțeles ce se întâmplă astăzi în politica noastră. Cei care aclamau lideri proeuropeni în 2009, acum s-a întors împotriva lor în 2016. Brusc paisprezece comuniști transfugi au devenit proeuropeni pentru PDM, care prin extensie i-a proiectat ca atare asupra liberalilor lui Ghimpu și PLDM-iștilor refugiați în „majoritatea parlamentară”. Cică băieții deja nu mai sunt comuniști, ci social-democrați, iar preferințele lor euro-asiatice au devenit pe neașteptate proeuropene. Pe de altă parte, în vâltoarea marilor transformări dorite, pe linia întâi, alături de liderii Platformei DA, apar Usatîi și Dodon, care din lacheii Moscovei și bandiți ordinari, devin lideri de opinie și protest respectabili, pe care masele proeuropene îi aclamă și îi cer să conducă. Pe Mihai Ghimpu, liderul și idolul de altă dată a marilor adunări din PMAN, îl huiduie și îl iau la pumni, iar pe Dodon și Usatîi îi ridică în aclamații și urale în locul cel mai sfânt al identității noastre.

Vinovat de toate aceste încurcături se face un singur om și clica care îl slujește – Plahotniuc și Partidul Democrat. Desigur sunt și alți responsabili, gropari și șobolani pe care i-am menționat și în alte circumstanțe. Dar anume acest om și patologia sa obsesivă pentru dominație și control au încurcat toate ițele în capul moldovenilor și i-a făcut să nu mai înțeleagă ce e bine și ce e rău în această societate. Dacă zilele astea se naște o nouă societate în R. Moldova, atunci acest om merită încă o apreciere, pentru că dincolo de faptul că ne-a arătat cât de mizeri sunt politicienii noștri, această societate s-a modelat împotriva sa.  

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus