Timpul.md

Actualitate 23 Septembrie 2017 | 07:45

O dilemă antică: de ce a scris Tacitus ”Germania”?

„Tacitus străluceşte nu numai prin virtuţile captivante ale discursului său literar, ci şi prin capacitatea minunată de a medita asupra condiţiei umane, de a se erija într-un martor excepţional şi, totodată, într-un judecător al omului”[1]. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. „La Tacit se află totul”[2]. Complexitate o gãsim si înGermania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elementul unificator care îl constituie antinomia roman-germanic.Cu toate acestea, opera este una controversatã, supusã interpretãrilor, instrumentalizãrilor, pentru cã nu existã nicio certitudine cu privire la intenţia autorului când a compus-o...

Cine erau germanicii?

Ar fide menţionat cã denumirea de “germanic” este un construct al secolului al 19-lea, bazat mai degrabã pe o înţelegere filologicã a termenului, cu referire la un anumit grup lingvistic ce posedã o anumitã moştenire culturalã. Desigur, dezbaterile sunt acerbe în legãturã cu aceastã concepţie, dar o vom folosi în lucrare din raţiuni metodologice. Perspectiva lingvisticã este oricum departe de ceea ce înţelegeau anticii prin “Germanic”.

Tacitus are o abordare etnicã, pentru el germanicii erau efectiv popoare care ocupau zona consideratã Germania de cãtre romani, cele mai însemnate fiind Ingveonii, Istveonii şi Herminonii:Ei filium Mannum, originem gentis conditoremque, Manno tris filios adsignant, e quorum nominibus proximi Oceano Ingaevones, medii Herminones, ceteri Istaevones vocentur[3]. Ba mai mult, continuã susţinând cã numele de Germania ar fi recent şi originând într-un trib:Ceterum Germaniae vocabulum recens et nuper additum[4]. Germanicii nu aveau de fapt niciun nume prin care sã se refere la ei înşişi, iar însãşi termenul de Germania are o origine incertã.

Germania a fost una dintre ultimele achiziţii ale principatului augustan, dar şi una din primele pierderi. Între 15 a.Cr. şi 4 p.Cr. întreaga Germanie era sub stãpânire romanã, cu excepţia Boemiei, stãpânitã de marcomanii lui Maroboduus. În 9 p.Cr. controlul roman ia sfârşit odatã cu revolta lui Arminius şi decimarea a trei legiuni în saltus Teutoburgiensis, şi deşi s-au mai fãcut încercãri pentru a-l reinstaura, frontiera rãmâne pe Rin, fiind stabilite la sfârşitul secolului I provinciile Germania Inferior şi Superior. Limes-ul era oricum mai mult o creaţie birocraticã, Rinul devenind un spaţiuimportant de schimb şi comunicare economicã şi culturalã. Din multe puncte de vedere, consolidarea societãţii germanice se produce în secolul I, incluzând probabil germanizarea unor areale non-germane din supercultura Jastdorf[5]datoritã presiunii romane recunoscute şi de Tacitus ca fiind catalizatorul alianţelor intergermanice[6].

Influenţa romanã a avut un rol în conturarea identitãţii germanice, poate tocmai de aceea mitul germanic despre care vom discuta a avut în vedere şi sã stabileascã o legãturã de civilizaţie cu orbis romanum, tradusã fie în similitudine, fie în contrast. Tacitus se referã, în opera sa, la aceste alternative la care au fost supuşi germanicii:sã se ralieze beneficiilor politice, economice şi de prestigiu ale lumiiromane sau sã-şi pãstreze autonomia ideologicã. La nivel conceptual sunt dificultãţi în a înţelege terminologia aplicatã de autorii antici structurii sociale germanice, de exemplu ce însemnau de fapt şi ce funcţii aveau reges, duces şi principes? Oricum, dincolo de aceste ambiguitãţi cauzate de percepţia deformatã asupra unei lumi strãine, filtrate prin interpretatio romana, mai interesant este de vãzut cum au fost manipulate informaţiile pentru a corespunde unui anumit program, unei anumite intenţii, fie cã ne referim la epoca în cauzã sau la cele posterioare.



De la cine s-a documentat Tacitus?

Documentarea lui Tacitus este vastã şi o putem împãrţi astfel:surse directe (observaţii personale) şi surse secundare (prin cunoştinţe sau surse anterioare), ambele-categorii problematice, date fiind improbabilitatea prezenţei sale aproape de teritoriile germanice şi pierderea multor surse legate de acestea. Prin urmare, Tacitus nu doar a creat un imaginar al alteritãţii, ci la rândul sãu a recepţionat unul, cel construit de Caesar (De bello Gallico, ?50/40 a.Hr.), Strabon (Geographica, 7 a.Hr), Diodorus Siculus (Bibliotheca Historica, ?30 a.Hr.), Velleius Paterculus (Historiarum LibriDuo, ?31 a.Hr.), Pomponius Mela (De situ orbis, ?45 a.Hr.), Pytheas (tratat pierdut de geografie, sec. IV a.Hr.), Posidonios din Rhodos (tratat pierdut despre celţi, sec. I a.Hr), Sallustius (De coniuratione Catilinae, De bello Iugurthino, sec. I a.Hr.), Titus Livius (Ad urbe condita, 27-25 a.Hr.), Aufidius Bassus (Bellum Germanicum, nepãstratã, sec I p.Hr.), Pliniu cel Bãtrân (Bella Germaniae, pierdutã, sec I p.Hr.), Marinus din Tyr[7].Evident cã autorul nu a preluat pur şi simplu informaţii dispersate din care a construit un mozaic, dar concluziile analizelor comparatiste ale textelor conduc la ideea[8]cã întregul material acumulat în Germaniaeste second sau third hand, cã o bunã parte a detaliilor a fost şlefuitã prin diverse cunoştinţe a cãror prezenţã la frontiera Germaniei a fost o ocazie excelentã de a dobândi informaţii şi cã dintre sursele încã existente doar Caesar i-a fost fãrã îndoialã familiar, dar înrâurirea sa este destul de limitatã.

Dintre autorii ale cãror lucrãri s-au pierdut, este foarte probabilca Pliniu cel Bãtrân sã fi fost o autoritate îndelung consultatã de Tacitus, dupã cum ar sugera Pliniu cel Tânãr într-o episolã adresatã lui[9]. Existã de asemenea indicaţii, şi anume citãrile extensive în operele lui Diodor, Strabon, Caesar, cã un rol important a avut şi Posidonios, atât în materie de amãnunte concrete, cât şi de reflecţii.Influenţa lui Sallustius este nefondatã, atâta vreme cât existenţa oricãrei discuţii privind moravurile şi viaţa germanicilor ar trebui pusã sub semnul întrebãrii. Din contrã, abordarea lui Titus Livius este argumentatã şi cunoscutã lui Tacitus, dar întrucât amândoi au surse comune(autorii pomeniţi mai sus) nu poate fi vorba de obligaţii textuale, mai ales cã stilurile diferã mult. Oricum, selectarea informaţiilor, oricare ar fi sursa, şi integrarea lor într-un discurs coerent şi funcţional au condus cãtre o lucrare mixtã, în care regãsim tehnici ale monografiei, elemente etnografice, vocaţia moralizatoare. Factorul uman, meditaţia asupra condiţiei umane, atenţia spre factorul social, reliefarea opoziţiilor romano-germanice ne determinã sã ne întrebãm asupra sensului şi intenţiilor lucrãrii.

Ce ne spune şi ce nu ne spune?


Încã din prima frazã în care se face delimitarea geograficã (Germania omnis a Gallis Raetisque et Pannoniis Rheno et Danuvio fluminibus, a Sarmatis Dacisque mutuo metu aut montibus separator[10]) se remarcã concizia stilului, densitatea informaţiei, capacitatea mare de sintezã, precum şi artificiile artistice de genul Stabreim-ului (aliteraţia), caracteristici valabile pe tot parcursul operei. Aceste trãsãturi au cauzat, începând cu redescoperirea opusculului de cãtre umanişti, o serie întreagã de interpretãri, multe contradictorii. O bunã parte din acestea se axeazã pe ideea cã dincolo de expunerea taciteicã atât de clarã existã o intenţie la fel de clarã, dar mai greu de descifrat. Presupunerea cã ar exista o intenţie auctorialã în substrat se leagã de impresia lecturii, care încã mai este actualã, “cã scrierea nu se expliciteazã pe ea însãşi[11]şi este totodatã puţin probabil ca scrierea, scopul şi intenţia autorului sã “se epuizeze în informaţii simple, nereflectate despre structurile germanice”[12].

La prima vedere lucrarea pare sã rãspundã la întrebãri ce ţin de domeniul etnografiei. Sunt recognoscibile în operã mai multe tendinţe ce îndeplinesc anumite funcţii, dar din ele nu se poate extrage o viziune sau intenţie unitarã a autorului. Poziţiile subiective din interiorul textului pot cel mult furniza informaţii cu privire la opţiunile politice, dar nu în mod conclusiv la intenţia auctorialã, la fel cum contextul istorico-biografic ne informeazã mai degrabã despre background-ul istoric decât despre scopul scrierii. Cât despre contextul istoric, cel mai probabil Tacitus cuprinde segmentul de la primele impresii asupra germanicilor în conştiinţa romanã pânã la al doilea consulat al lui Traian (98). Întrucât dupã moartea lui Nerva, Traian, adoptat la tron, nu porneşte spre Roma, ci rãmâne la Rin, s-au iscat discuţii cu privire la comportamentul neobişnuit al împãratului şi la populaţiile germanice. Prin urmare, o scriere despre ele trebuie sã fi fost de mare interes la momentul respectiv, deşi intenţia autorului nu se deduce din contextul istoric, mai ales cã lipseşte un prolog explicativ, cum existã de pildã în Agricola.



Prologul din Agricola, de facturã senatorialã şi orientat împotriva politicii lui Domiţian a fost deseori pus în legãturã cu interpretarea Germaniei:de pildã rãdãcina triumph-are sens negativ în ambele în ambele opere, cu referire la campaniile antigermanice ale lui Domiţian. În Agricola, Domiţian îsi vede al sãu falsum e Germania triumphum[13]în pericol din cauza campaniilor reuşite ale lui Agricola în Britannia, iar în Germaniaautorul sugereazã cã germanicii, dupã revoltele din timpul discordiae nostrae(anul celor 4 împãraţi), au fost alungaţi şi mai mult in proximis temporibis triumphati magis quam victim sunt[14](aluzie tot la politica lui Domiţian, nu a lui Traian, cãci timpul o aratã:victim suntnu e acelaşi cu vincitur, care aratã continuitatea. Din aceste valorizãri similare nu se poate deduce însã o viziune unitarã în ambele opere:Agricolaeste biografia unei mari personalitãţi şi rechizitoriul unei politici imperiale opresive, Germaniaeste o scriere etnograficã despre un popor duşman, care în ciuda nivelului de culturã inferior, este elogiat pentru libertas, fundamentul structurii sale sociale. Dar şi aceastã laudã este tot o tendinţã, nu o intenţie. Şi cum în Germaniaexistã mai multe tendinţe, care opereazã o descentralizare, nu poate fi vorba de o intenţie unitarã, deci de un caracter tendenţios.

Ca reprezentare etnograficã, în prima parte a operei accentul cade pe aspectele unitare ale lumii în cauzã:geografia, originile, cultura, istoria. Este deci o abstractizare a întregului pe baza trãsãturilor comune majore. Lingvistic se exprimã prin formulãri de tipul:in universum[15], omnis[16]sau quisque[17]. Mai presus de geografie sau istorie, Tacitus se axeazã pe moravuri şi structuri sociale. Pânã în capitolul al 29-lea cititorul îşi formeazã o pãrere asupra situaţiei generale de la graniţa renanã, ca dupã aceea sã fie informat asupra istoriei vechi, a originilor şi înfãţişãrii popoarelor în cauzã, deşi, repetãm, punctul forte rãmâne prezentarea sistemului social. Descrierea obiceiurilor urmeazã ordinea:armament, culte, meşteşuguri, construcţii, comportament social, negoţ, bucãtãrie, distracţii, îmbrãcãminte şi îngrijire corporalã. Se constatã o diferenţiere a rãspunsurilor pe aceste teme, dominanţa deţinând-o organizarea armatã (echipament, formaţie de luptã, atitudinea rãzboinicã etc).

Problematica rãzboiului este continuatã şi în capitolele 7 – conexiunea cu cultul, descrierea armatei ca o reţea de legãturi familiale, 8 – inseparabilitatea femeilor de actul rãzboinic, 10 – interpretarea semnelor care serveşte descifrãrii evenimentelor militare, 14 – comportamentul alaiului. Şi în celelalte privinţe însã metonimiile rãzboiului sunt prezente:armele sunt parte a adunãrii tribale şi ritului de iniţiere, cântecele rãzboinice dezvãluie vitejia luptãtorilor şi prezic deznodãmântul bãtãliei. Concentrarea tendenţioasã asupra rãzboiului este perfect explicabilã prin relaţiile cu romanii, care îi priveau ca pe o ameninţare şi care i-au cunoscut mai ales pe câmpul de luptã. Terenul experienţei imediate este mai puţin reprezentat de alte aspecte ale culturii germanice.

Cât despre structura socialã, Tacitus menţioneazã trei forme ale sale, care se întrepãtrund:gospodãria (domus), adunarea obşteascã (civitas) şi Gefolgswesen/ corpul vasalic (principes). Triburile individuale se compun din gospodãriile care se organizeazã în adunãri tribale. Datele cu privire la organizare sunt oricum contradictorii, ceea ce a facilitat instrumentalizãrile ulterioare:în capitolul 7 este precizatã o centralizare sub reges, iar în 11 comunitatea obşteascã se face referire la o adunare de principesegali în drepturi. Legãturile de sânge sunt la baza comunitãţii, dar alaiul este o formã de organizare complementarã, ce presupune obligaţii cvasicontractuale ale comitesfaţã de princepsşi invers, precum şi o ocazie de afirmare socialã şi de mobilitate între triburi. Aceste reţele sociale susţin ideea realitãţii abstracte a unitãţii germanice atât de dragi umaniştilor de mai târziu. Tacitus totuşi relativizeazã aceastã perspectivã în partea a doua a lucrãrii, când vorbeşte despre triburile individuale, pentru care foloseşte o terminologie diversã:gentes, nationes, populi, nomines. Partea I este nuanţatã şi spectrul obiceiurilor lãrgit prin specificitãţi tribale. Germaniaeste o uniune complexã între cele douã pãrţi. Se reţine opoziţia exprimatã printr-un pluralism de civilizaţie germanã, dar care a fost aneantizat în secolele XIX-XX în virtutea unitãţii naţionale.



Existã o intenţie clarã?

Ca şi pe planul reprezentãrii, nici pe cel al expresiei tendinţele nu sunt cuprinse într-un sistem unitar de funcţii. Valorile cu care sunt conotate reprezentãrile sunt foarte diverse, ca şi multitudinea de interpretãri. În orice caz, superioritatea romanã este vizibilã pretutindeni, germanicii apãrând situaţi pe o treaptã mai joasã de culturã, unde predominã simplicitas, topos principal al lucrãrii, conotat pozitiv. Rigiditatea şi verticalitatea atitudinii germanice sunt lãudate în repetate rânduri:severa illic matrimonia, nec ullam morum partem laudaveris[18](Cãsniciile sunt aspre şi-n niciun alt aspect n-ai putea sã le lauzi mai mult obiceiurile). În schimb lipsa de nevoi din trândãvie este sancţionatã la cherusci.Simplicitasse întrevede şi în armele rudimentare, ce contrasteazã cu curajul şi determinarea lor, dovadã, în ochii lui Tacitus, a talentului militar.Pozitiv conotate sunt şi virtusşi fortitudoîn luptã. Constituţia corporalã este îndeosebi apreciatã:In omni domo nudi ac sordidi in hos artus, in haec corpora, quae miramur[19](În fiecare casã, copii, goi şi murdari, cresc înalţi şi bine fãcuţi, cu nişte trupuri de care ne minunãm), dar în acelaşi timp criticatã pentru cã nu este folositã productiv şi în alte scopuri, precum agricultura, lipsindu-i patientia.

O cauzã principalã a pericolului germanic îl reprezintã în viziunea tacitianã libertas, ca valoare republicanã, care este de multe ori contrapusã realitãţii de regnumvalabilã în vremea autorului care tânjeşte dupã epoca precedentã:quippe regno Arsacis acrior est Germanorum libertas[20](“Dorul de libertate al germanilor e mai puternic decât tirania lui Arsace”). Dihotomiile trasate în caracterizãri continuã şi aici:tot libertaseste prilej de indisciplinã, lipsã de mãsurã sau de punctualitate, ba mai mult, înclinaţiile lor vicioase ar putea fi folosite în favoarea romanilor. Nici din valorizarea triburilor singulare nu se poate extrage o logicã transparentã a intenţiei auctoriale. Pe de-o parte avem idealizarea excesivã a chaucilor[21]sau hermundurilor[22], cãrora le atribuie calitãţile dreptãţii şi mulţumirii de sine, pe de alta avem dispreţul faţã de bructerii învinşi[23].

Astfel de formulãri unilaterale şi în contrapunct par sã fie determinate de compoziţia lucrãrii, care se concentreazãpe efectul retoric.Tacitus opereazã cu expuneri antitetice, deci separaţii stilistice, care definesc specificitatea fiecãrui trib. Toate judecățile de valoare exprimate de Tacitus la adresa germanicilor, vin să sublinieze neajunsuri din moravurile romanilor ”civilizați”.Din exprimarea compozitã, neunificatã, nu rezultã o funcţie de apel implicitã, cu atât mai puţin explicită, pentru cã nu se întrevede nicãieri o invitaţie la reflecţie, o nevoie de feedback. Şi polemica cu structurile imperiale, care caracterizeazã celelalte opere ale sale, pare cã lipseşte.Diversele teze sunt unilaterale:explicaţie pentru imposibilitatea înfrângerii de cãtre romani, avertizare împotriva atacului duşmanilor de pe Rin, sau dimpotrivã, îndemn spre acesta. Dar cum sã existe o intenţie unitarã, din moment ce tendinţele operei sunt atât de diverse?

Pasajul din capitolul al XXXIII-lea:maneat, quaeso, duretque gentibus, si non amor nostri, at certe odium sui, quando urgentibus iam imperii fatis nihil [iam] praestare Fortuna maius potest quam hostium discordiam[24](Sã le rãmânã, aşa e ruga mea, acestor neamuri, şi sã dureze încã multã vreme, dacã nu dragostea pentru noi, mãcar ura dintre ele, de vreme ce, zorind soarta imperiului, norocul nu ne mai poate dãrui nimic altceva mai bun decât dezbinarea duşmanilor noştri) a avut importanţa sa în cercetare, interpretatã ca o dovadã a loialitãţii faţã de stat şi a dorinţei de prevalare a imperialismului, iar obscura formulare urgentibus imperii fatisa fost adesea considerat cheia viziunii sale despre germanici şi a însemnãtãţii acestora în dezvoltarea ulterioarã a imperiului.Totuşi expresia nu trebuie izolatã de context. Soarta care grãbeşte imperiul poate exprima doar o opţiune politicã, care mai apare şi în alte locuri. Discordia între germanici este o adãugire agreabilã a sorţii, la fel cum discordiaîntre romani este una dezagreabilã. Securitatea imperiului este, deloc surprinzãtor, pe primul loc, de aceea autorul oferã sfaturi pentru confruntarea armatã, dar susţine şi mijloacele paşnice sau întreţinerea disputelor intertribale.Amor nostrial germanicilor are aceeaşi valoare ca şi odium sui.De altfel, lucrarea nu trebuie redusã la aceste poziţii subiective.


Sursa: Historia.ro

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus