Timpul.md

Actualitate 27 Mai 2019 | 13:15

O femeie pilot: Georgeta Manolache

Sunt îndeletniciri pe care oamenii încă le privesc ca fiind potrivite numai bărbaṭilor, dar în care femeile s-au arătat la fel de pricepute şi pasionate. Una dintre ele este aviaṭia. De-a lungul timpului reprezentantele sexului frumos s-au lăsat şi ele cucerite de plăcerea de a conduce un aparat de zbor. 

Din anii războiului sunt binecunoscute aviatoarele din „Escadrila Albă”, care transportau răniṭii de pe front: Irina Burnaia, Marina Ştirbei, Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Smaranda Brăescu. Apoi tradiṭia femeilor aflate la manşă a continuat în şcolile postbelice de aviaṭie şi în şcolile care pregăteau instructori de zbor. Aviatoarea Georgeta Manolache povestea, de exemplu, că în seria ei de absolvenṭi ai şcolii de instructori de zbor din 1949, patru din 100 au fost femei. 

Născută în 1927 în familia de mici boieri munteni Prejbeanu, Georgeta a trăit în primii ani la Mărgineni unde tatăl ei era director de penitenciar. Împrejurările au făcut-o să urmeze şcoala de pilotaj, iar succesele pe care le-a avut ca elevă i-au stârnit cu adevărat pasiunea pentru această meserie. A devenit instructor de zbor şi apoi s-a căsătorit cu un as al aviaṭiei, pilotul Constantin Manolache, în umbra căruia s-a aflat cu modestie şi discreṭie până la sfârşitul vieṭii lui. Cu toate acestea, timp de 15 ani soṭia lui „’nea Titi Manolache” fusese ea însăşi un bun aviator, un excelent instructor de zbor şi un iscusit acrobat la mitingurile aviatice. La 82 de ani, atunci când a acordat un interviu pentru Arhiva de istorie orală, plăcerea Georgetei Manolache de a-şi aminti despre meseria ei de pilot era neştirbită.

În disperare, trebuia să fac ceva

„Era după război şi atunci au fost nişte timpuri foarte grele. Şi, la un moment dat, la noi în ṭară a fost o epidemie de gripă cu reacṭii la meninge. Terminasem liceul, dădusem bacalaureatul şi trebuia să mă duc să dau examen la facultate, însă povestea asta cu reacṭii le meninge a fost aşa de puternică… […] N-am putut să mă duc. […] Vreo jumătate de an nu puteam nici să citesc ceva! Nu puteam să citesc, nu puteam să fac nimic. Şi atuncea am zis că nu-i nimica, trece un an şi pe urmă mă duc în anul următor să dau la facultate. Însă veniseră vremurile acelea de după… când era cu ocupaṭia rusă şi acolo a fost un zvon că cine nu e în câmpul muncii se duce în lagăre de muncă. Şi atuncea, în disperare, trebuia să fac ceva. Eram la Bucureşti, tata deja era pensionar. Şi… […] eram patru guri care trebuia să mâncăm dimineaṭă, la prânz şi seara. Trăiam numai din ceea ce mai vindeam şi mama care avea aşa o mână de aur şi care lucra, croşeta, făcea fel de fel de feṭe de mese brodate, perdele de fileu şi le vindeam în taclioc, aşa era moda atuncea. […] Şi atuncea, în situaṭia asta disperată, că nu ştiam ce să fac, […] mi-a spus o prietenă că a văzut la facultate la ea un afiş în care spunea că CFR-ul are şcoală de pilotaj şi cine vrea să se ducă acolo să se înscrie. Şi atuncea zice: „Du-te şi te înscrie acolo şi nu trebuie neapărat să zbori, ci trebuie să treacă timpul ca să fii undeva…„ – aşa au fost vremurile atuncea. Şi aşa am făcut. Am avut norocul că aveam un unchi, adică sora mamei era căsătorită cu o persoană care era inspector în Căile Ferate şi n-avea copii. Şi atuncea el a dat o declaraṭie că n-are copii şi că m-a crescut pe mine, ca să pot să fac şcoala de pilotaj.

Şi m-am dus la şcoala de pilotaj de la Clinceni şi prima parte a activităṭii mai mult m-am plimbat. Mama a fost contra ca să fac asta, a zis: „Indiferent [ce faci] dar nu să te duci la aviaṭie…„ Dar tata a zis: „Indiferent ce faci, să faci bine! Să nu faci de mântuială…„

Şi când a început să vă placă cu adevărat?


Păi, să vă spun aşa… După ani de zile, mi-a spus un coleg care făcuse războiul – era mai în vârstă decât mine – şi a spus aşa: „Unui aviator poṭi să-i spui că are orice alt defect, dar să nu-i spui că zboară prost!„ Atuncea când eram elevă şi vedeam cum colegii mei ieşeau la simplă comandă – asta era după ce zbori mult timp cu instructorul, după aia îṭi dă drumul să zbori singur – şi vedeam pe colegii ăştia ai mei că zboară… Dar eu mai mult „mă plimbam„ cu avionul, nu-mi dădeam silinṭa, că ziceam să treacă timpul, să vină toamna, ca să pot să dau examen la facultate… A fost aşa, un fel de ambiṭie: cum, măi, ăştia ies la simplă comandă şi eu nu?!… [Pe urmă] făceam de toate, adică zburam foarte bine, că la un moment dat a venit pilotul şef şi a făcut un control şi când a zburat cu mine a vrut să-mi dea drumul la simplă comandă.”

Am prins dragoste de aviaṭie

„Dar nu aterizam bine, nu ştiam să aterizez – asta este realitatea. Că instructorul meu nu prea m-a învăṭat, mai mult mă plimba. Şi până la urmă am întrebat pe un coleg: „Măi„, zic, „cum reuşiṭi voi să aterizaṭi?…„ „Păi, de ce [întrebi]?„ „Păi„, zic, „eu când vin la aterizare şi când văd că trece repede pământul pe sub aripa avionului, nu ştiu când să trag şi cât să trag…„ „Păi„, zice, „de ce te uiṭi aicea jos şi nu te uiṭi în faṭă, la vreo 10 metri?„ După ce mi-a spus asta, după două zile am ieşit la simplă comandă! Pe urmă m-a dat la control şi am ieşit! Să zic aşa, că după întâmplarea asta am prins dragoste de aviaṭie. Şi n-am mai vrut să mai mă duc la facultate sau mai ştiu eu unde! Şi am fost ultima serie care făceam… două brevete luam: gradul I şi gradul II. Şi am făcut gradul I, am ieşit bine; am făcut gradul II, am ieşit iarăşi bine…

Brevetele când le-aṭi luat?

În ’48. Şi în ’49 s-a făcut o şcoală de instructori.”

Când mă suiam cu elevii în avion…

„Experienṭa pe care am avut-o ca elev am aplicat-o ca instructor. Adică, de multe ori am văzut colegi de-ai mei… Când făceau primul zbor – se numea „aclimatizare„ – şi la aclimatizare făceau nişte figuri din astea, mai acrobatice şi să-i facă pe ăia praf! Unii dintre ei mai vomau în avion, mie mi-era silă de aşa ceva! Eu aveam altă tehnică: eu, când mă suiam cu elevii în avion – mai ales că majoritatea [avioanelor] le-am avut cu locuri unul lângă altul, nu unul în spatele celuilalt -, eu îi spuneam elevului că avionul, prin construcṭia lui, e făcut să zboare singur, noi mai mult îl ajutăm pe ici-pe colo. De multe ori chiar îl încurcăm, am zis eu aşa… şi luam mâinile de pe comenzi, îi spuneam şi elevului să ia mâinile, zic: „Uite, vezi? zboară singur!„ Şi ei căpătau încredere în avion, ca să spun aşa, n-aveau frică. Dar eu căutam să fac aşa [fel] ca ei să aibă încredere în avion. […] Ca instructor, spun aşa, că am fost, zic eu, mai bun decât mulṭi colegi de-ai mei care erau mai cu pretenṭii.”

Noi am fost patru fete care am făcut şcoală de instructori

„Şi în 1950 am fost angajată la şcoala [de piloṭi] de la Giuleşti, era atuncea o şcoală acolo, la Giuleşti şi un aeroport în marginea Bucureştiului – s-a desfiinṭat după aceea.

Mai erau femei instructor în 1950?

Au fost zburătoare din astea, dar nu în şcoală de instructori. Noi am fost patru fete atuncea care am făcut şcoală de instructori.

Patru din câṭi, în seria dumneavoastră?

Aproape 100…


Deci atunci, numai în ’49, au ieşit 100 de instructori?

Da, pentru că erau vremurile acelea când vroiau să scoată piloṭii vechi care zburaseră şi în război – aşa au fost vremurile atuncea – şi să pună tineret. Ştiṭi cum era atuncea, majoritatea era controlată să aibă „origine sănătoasă„ şi nu ştiu ce şi eu […] aveam dosar prost, deşi nu scriam despre tatăl meu acolo, ştiṭi, dar pe urmă s-a aflat despre el…

Şi ce avioane se foloseau?

Klemm-uri erau.”

Sunt mulṭumită de felul cum am instruit elevii

„Iarna făceam cursurile teoretice şi pe urmă vara, primăvara când începea timpul de zbor, eram la aeroportul… am fost pe mai multe aerodromuri: am fost întâi la Giuleşti, pe urmă am fost la Ploieşti, pe urmă am fost la Piteşti, pe urmă la Râmnicu Sărat şi pe urmă iar la Ploieşti şi pe urmă la Bucureşti. Adică am trecut aşa, prin mai multe. Şi, să zic aşa, eu ca instructor, sunt mulṭumită de felul cum am instruit elevii. […] Iniṭial se zbura în jurul aerodromului. Adică elevul când venea pentru prima dată, făceai un zbor de „aclimatizare„ cu el, ca să vadă ce e aia aviaṭie şi după aceea era un program care era stabilit la toate şcolile, un număr de zboruri, „ture de pistă„ se numeau, adică zboruri în jurul aerodromului; decolai, urcai până la 200 m, acolo făceai viraj şi iar mergeai aşa, în linie dreaptă, pe urmă de-a lungul aeroportului şi pe urmă veneai iarăşi cu viraj de 90 de grade şi veneai la aterizare. Şi după ce făceai un număr de zboruri din astea, de ture de pistă, pe urmă elevul… trebuia să îl controleze pilotul şef. Tu [ca instructor], când credeai că este bun să zboare singur, chemai pilotul şef şi ăsta zbura cu el. Dacă considera că e bun, atunci îi dădea drumul la simplă [comandă], dacă considera că nu e bun, zicea: „Mai zboară cu el, că uite, n-a făcut bine cutare sau cutare„… Mi-aduc aminte că la Piteşti cine scotea primul „simplist„ pe şcoală – aşa se numea, simplă comandă… – cine scotea „primul simplist„ era aşa, plin de glorie. Şi-mi aduc aminte că atuncea a ieşit la simplă comandă un elev de-al meu, primul simplist pe şcoală şi în sfârşit… eram invidiată, să zic.”

Eu am mai făcut şi „vânătoare de balonaşe”

„Era un băiat care făcea „vânătoare de balonaşe„: jos era cineva care avea mai multe baloane şi dădea drumul la câte unul şi avionul venea şi trebuia să-l lovească şi să-l spargă. Şi am mers cu un pilot care zicea că el e foarte bun, el făcea… nu prea am înṭeles mare lucru! Şi când mă duceam eu să fac asta la repetiṭiile astea, vedeam că nu reuşesc să fac să nimeresc [balonul], ştii. Şi un coleg de-al meu râdea şi spunea, zice: „Acuma o să spună ăia de jos când o să facă [prezentarea]„, că era cineva care vorbea şi povestea ce fac piloṭii, zice: „o să spună că ăla care nu nimereşte, ăla e cel mai isteṭ!.. că văd că nu le nimereşti deloc!„ Şi până la urmă m-a învăṭat cineva unde să mă uit şi ce manevră să fac, ca să pot să… [vânez baloanele]. Şi după ce mi-a spus ăsta, imediat am reuşit să fac şi am făcut „vânătoare de baloane„ la multe mitinguri. […]

La [formaṭia de] stea, iniṭial n-am fost în echipa asta, că eu eram cu formaṭia de fete şi cu „vânătoarea de baloane„. Dar la un moment dat un coleg de-al meu s-a transferat la TAROM […] şi a plecat şi locul lui de-acolo trebuia să-l ocupe cineva şi atuncea m-au pus pe mine. Şi iarăşi, să zic aşa, mi s-a părut un lucru deosebit, că ei ca să stea în formaṭie de stea făceau nenumărate antrenamente. Iar eu, după al doilea antrenament am putut să stau în formaṭie, în locul pe care-l avea colegul care plecase. […] Dar mi-a fost totuşi destul de greu şi la decolare şi la aterizare, era destul de complicat.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2009]

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus