Omul despre care aș vrea să vă vorbesc nu e un erou, dar ar merita să fie numiți eroi toți cei care au trecut cu trenul, în vagoanele pentru vite, pământul de la Nistru până la Amur.
În 1949, la cei nici 9 ani împliniți, a fost urcată împreună cu părinții, într-un vagon, în care, ca să aibă cu ce răsufla, oamenii au făcut o gaură în podea. Aici a cunoscut durerea și omenia, dar și ura ostașilor ce vorbeau o limbă străină. Copilăria strămutată din casa caldă și dragă nicidecum nu putea pricepe cum se poate ca un copilaș să se nască în această mizerie, ca mamele, în loc de cântece de leagăn, să bocească. După aproape o lună de legănare în trenul îngrozitor au ajuns în localitatea Okteabriskoe din Siberia. Multe a început să înțeleagă când s-au trezit la un miez de noapte ninși în podul unde dormeau, când cartofii înghețați le amăgeau foamea, când părinții noaptea, pe rând, stăteau de veghe, păzind copiii de șerpi. Altă dramă a fost să meargă la școală – ea, care era premiată, nu în clasa a treia, după ce a făcut două clase în sat, dar în clasa întâi, să învețe în acea limbă în care strigau la toți de când au fost luați de acasă. Apoi… apoi s-au deprins cu gerul de 50 de grade, părinții, împreună cu vecinii de suferință, au înjghebat o căsuță din lemn. Și limba a învățat-o și nu-i mai părea urâtă. Peste 5 ani s-au terminat aceste chinuri. S-au întors în satul natal. Dar iar o dramă a împietrit copilăria – colegii erau în clasa a șaptea, iar ea – într-a șasea.
Un destin ca multe din acei ani. Au urmat studiile la pedagogie. Toată viața le-a transmis copiilor din școala medie din sat frumusețea limbii lui Pușkin, Tolstoi, Esenin. Apoi, când a venit vârsta pensionării, n-a putut să stea fără ocupație. A început să aibă grijă ca în biserica din sat să fie totdeauna curat, să fie flori. Și Sfânta Prescură, pe care o coace de ani, e acel leac care îi tămăduia sufletul. Osârdia i-a fost apreciată cu Diploma Arhiereasă.
Cine e omul despre care vă povestesc? E doamna Eliza Bliuc, profesoară din s. Sudarca, r. Dondușeni. Ca să o cunoașteți mai bine, voi reproduce scrisoarea pe care a primit-o doamna profesoară acum în mijloc de noiembrie, cu ocazia zilei de naștere, de la o fostă elevă, profesoară de limbă și literatură română, deja pensionară și ea.
„Ce-i spui cuiva care te-a luat de mână când erai copil mic și te-a ajutat să treci o râpă, aruncându-te, cu bună intenție, drept în ea? Atunci a fost spaima unui copil cu ochii înotând în lacrimi, care și acum, la 62 de ani, își amintește că aveați o vestă roșie, pe care i-ați pus-o pe umeri și ați îmbrăcat-o. Cred că acesta a fost începutul de a Vă cunoaște oriunde Vă întâlneam: pe drum, la școală, în sat. Mă lăudam copiilor că eu o cunosc pe cea mai frumoasă învățătoare din sat, cea mai stilată.
Ce-i spui cuiva care te-a purtat prin lumea cunoștințelor, învățându-te atâtea lucruri noi?…
Ce-i spui cuiva care ți-a servit și continuă să-ți servească drept exemplu…?
Sunt momente unice pe care viața mi le-a transformat în amintiri frumoase, ce nu se uită niciodată.
Ați fost acea persoană care ocupați un loc aparte în viața mea, persoana care m-a inițiat în lumea credinței, dăruindu-mi „Sfânta Psaltire”. Sunteți persoana de la care mai am atâtea a învăța…
Chiar dacă viața a fost nu așa cum ați fi dorit, totdeauna ați găsit puteri să iertați, să uitați, să zâmbiți.
Mă bucur că am avut șansa să Vă fiu elevă. Cu plecăciune, Elena Iașan-Suveică, Chișinău”.
Am scris aceste rânduri, fiind și eu eleva doamnei Eliza Bliuc, pentru a aduce buchetul recunoștinței peste ani unei Profesoare și pentru a vă îndemna să vă aduceți aminte de cei care v-au învățat.
Nu vă costă mult-un plic, dar ați aduce multă bucurie în inima care vi s-a dăruit.
Larisa Suveică – Grubîi, Dondușeni
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
