Timpul.md

Editorial 6 Decembrie 2018 | 12:40

O toamnă furtunoasă

Moto : „Este timpul să luăm apărarea Românismului în propria lui țară. Căci, numai câțiva ani încă, dacă spiritualitatea lui se va confunda cu demagogia, toată puterea educativă a acestei spiritualități va fi compromisă” (C. Rădulescu-Motru)

Nu știu dacă fenomenul o fi fiind cumva legat cu poziția planetelor, cu furtunile magnetice sau cu alte obscure manifestări ale abisului cosmic, dar cele mai „negre” declarații politice antiromânești Chișinăul le face toamna. Și le face nu la el acasă, ci la Strasbourg. Astăzi, Strasbourgul, capitala democrației europene, este pentru knejii comuniști moldoveni ceea ce era pentru voievozii moldo-valahi Sublima Poartă, unde aceștia mergeau să-și rezolve problemele domniilor.

Așadar, isteriile antiromânești se dezlănțuie toamna. Într-un miez elegiac de toamnă a lui 2001, o adevărată furtună antiromânească a provocat ex-ministrul Justiției, Ion Morei, care a acuzat România de „expansionism”. Bucureștiul, conform uzanțelor, a calificat declarația lui Morei ca nefondată, ofensatoare și a cerut ca Chișinăul să-și prezinte scuzele de rigoare. Chișinăul nu numai că nu și-a cerut scuze, dar a intensificat atacurile, imprimându-le un caracter permanent. De trei ani, regimul de la Chișinău își bate joc de statul român în cel mai mojicesc chip, iar Bucureștiul răspunde cu „finețuri” diplomatice. Astăzi „complexele identitare” și fobiile antiromânești ale Chișinăului nu mai surprind pe nimeni, ele devenind o ideologie de stat a R. Moldova. De aceea, nu m-a surprins „surprinderea” Bucureștiului în legătură cu declarațiile făcute pe 9 octombrie de A. Tulbure la Strasbourg, în ședința Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. Dacă „surprinderea” Bucureștiului e sinceră, nu e una „protocolară”, atunci lucrurile sunt cu totul grave și trebuie privite din altă perspectivă.

Declarația lui Tulbure a fost susținută operativ de Ministerul de Externe al R. Moldova și de un înalt oficial comunist din Parlament - Andrei Neguța -, ceea ce confirmă faptul că actuala companie de toamnă a Chișinăului pe frontul antiromân nu a pornit în urma unui foc de armă întâmplător, tras de un ofițer beat, ci e planificată minuțios în Statul Major. Cum și era de așteptat, reacția liderilor partidelor de opoziție de la Chișinău și ale analiștilor politici a fost unanimă: declarația lui Tulbure este provocatoare, comuniștii moldoveni sunt românofobi, acțiunea este pusă la cale de Moscova ș.a.m.d. Totul în aceste declarații e clar și standardizat până la nuanțe. Și totul e adevărat, deoarece comuniștii nu pot fi, „din oficiu”, alții decât ceea ce sunt: antiromâni primitivi și agresivi, dirijați de la Moscova. Tot atât de adevărat e că regimul Voronin, după Summitul de la Ialta, a intrat într-o acută criză de timp pentru aceasta și doar jucarea cărții românești îi poate salva. Toate aceste lucruri sunt evidente și clare.

Tot atât de evident însă e și faptul că problema relațiilor dintre România și R. Moldova mai are o fațetă, una tabuizată cu grijă de noi, basarabenii, pentru a „nu turna apă la moara rușilor”. Există un adevăr dureros pe care noi ne temem să-l rostim. În comunicatul Ministerului român de Externe pentru prima dată se pune un diagnostic corect al patologiei relațiilor moldo-române: schimbarea bruscă de limbaj politic al reprezentanților R. Moldova este „expresia dificultăților persistente în gestionarea unor aspecte complexe de natură identitară și politică”. E spus corect, dar numai pe jumătate și cu jumătate de gură. (Să facem o paranteză. Miră faptul că Bucureștiul se arată surprins de așa-zisa „schimbare bruscă de limbaj politic al reprezentanților în R. Moldova”, ori Cotroceniul, într-adevăr, nu știe și nu înțelege ce se întâmplă în R. Moldova, ori face exces de formule diplomatice în speranța revenirii la niște „relații pragmatice” cu Voronin. Au fost oare apele Prutului atât de limpezi până acum încât Tulbure le-a tulburat prin „schimbarea bruscă de limbaj politic”? Dar până la declarația lui Tulbure limbajul politic al reprezentanților R. Moldova” în raport cu România, a fost frățesc, civilizat și acceptabil? Fostul limbaj nu a deranjat România? Permanentele insulte, aduse României și poporului român de către primele persoane din conducerea politică a R. Moldova, nu au fost supărătoare pentru diplomația de la București? Reiese că nu, odată ce acum se constată… „o schimbare bruscă” ce a deranjat Bucureștiul.)

Ajunși aici, aș dori să mă distanțez, măcar pentru o clipă de corul celor care acuză numai Chișinăul comunist (și Moscova) de starea actuală a relațiilor dintre România și R. Moldova. Repet: nu este nicio „surpriză” în declarația lui Tulbure. Nicolae Andronic are dreptate când afirmă că și „guvernările precedente au încercat să tensioneze relațiile cu România”. Acesta-i adevărul: toate guvernările de la Chișinău, care s-au succedat de la declararea Independenței, au fost ostile României. Actuala Putere n-a inventat nimic nou în materie de antiromânism și românofobie, ci doar i-a sporit „turațiile”. Dar România a abordat oare întotdeauna cu suficientă înțelepciune, curaj și demnitate națională relațiile ei cu R. Moldova? Cum s-a implicat România în „gestionarea unor aspecte complexe de natură identitară și politică” din R. Moldova? Care a fost prestația clasei politice de la București în timpul marilor recroiri geopolitice, născătoare de destine istorice?

Românii din Basarabia, atâția câți au mai rămas și se mai consideră români, au tot temeiul să pună actualei clase politice de la București niște întrebări istorice foarte neplăcute. Să reținem: clasei politice românești, nu poporului român. Să nu coborâm prea adânc în istorie, intrând în niște gări din care trenurile au plecat. Dar niște întrebări se cer, totuși, a fi puse: de cât pragmatism a dat dovadă în ultimul deceniu clasa politică de la București „în gestionarea aspectelor complexe de natură identitară și politică” din R. Moldova? Știm: a existat și există Moscova; știm: România e o țară mică. Ș.a.m.d. Dar de câte ori politicienii de la București și-au învins frica, când și în care foruri internaționale ei au declarat deschis, cu curaj și demnitate că România are dreptul la un cuvânt aparte de spus vizavi de R. Moldova pe care a recunoscut-o prima? Oare nu cumva a greșit pe undeva și Bucureștiul - și nu în detalii, dar strategic? Oare nu e și vina României că astăzi, în R. Moldova, Rusia a instalat un regim comunist totalitar de esență stalinistă, antidemocratic și xenofob până la adevărate accese de rasism? Cine-i vinovat că astăzi românii moldoveni trăiesc o dureroasă senzație de abandon? Cum a reacționat/reacționează România la acțiunile forțelor politice unioniste de la Chișinău? De ce aceste forțe sunt bătute și la București, și la Chișinău, fiind etichetate drept „extremiste” și acolo, și aici? Știu oare politicienii „serioși” de la București că a fi român în R. Moldova înseamnă a fi „extremist politic? De ce România a trecut/trece podul de peste Prut în vârful degetelor doar cu cărți de poezie subsuoară și cu capul plin de iluzii, în timp ce Rusia a intrat aici cu cisterne de petrol și conducte de gaze naturale, astfel încât E. Ostapciuk are prilej de a le cere amărâților de moldoveni să nu uite di undi iesî gazîli?

Eu nu acuz, ci întreb cu durere și dragoste. Noua furtună antiromânească, ce a lovit Chișinăul are, evident, „epicentrul” la Moscova. „Vectorul” acestei furtuni numai formal este îndreptat spre România. Rușii știu foarte bine că România va fi admisă și în NATO, și în UE. Noul val de isterie antiromânească este provocat de Rusia și adevărata lui țintă este alta: de a forța Europa să „pună la respect” România, grăbind astfel procesul introducerii sistemului de vize între România și R. Moldova. Aceasta va însemna izolarea pe o lungă perioadă a elementului românesc din R. Moldova, anihilarea și transformarea lui în unul „pur moldovenesc”. Numai acest element poate servi drept „pat germinativ” pentru un „stat moldovenesc” așa cum și-l doresc comuniștii (rușii). În această situație, drama identitară, pe care o trăiesc moldovenii români este cu mult mai profundă decât își imaginează Bucureștiul. Noul val de isterie antiromânească dovedește că a sosit timpul ca România să renunțe la tradiționala ei ambiguitate diplomatică și să-și precizeze cu toată claritatea poziția vizavi de regimul comunist de la Chișinău și de destinul populației românești din R. Moldova. Dacă clasei politice de la București i s-a făcut lehamite de noi și crede că-i creăm probleme - să ne-o spună. Lehamite să fie, dar s-o știm și noi…

17 octombrie 2003
Fragment din cartea „Hoții de mituri”, 2004

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus