Timpul.md

Opinii & Editoriale 5 Martie 2019 | 07:15

Pentru cine ne rugăm?

Au trecut trei săptămâni din Postul Mare și vedem că la liturghii se citesc în continuare fragmente despre felul în care omul credincios trebuie să se raporteze la post. Din Apostolul duminicii trecute e bine să reținem următoarele versete: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte.” (I Corinteni 6; 12-13).

Dacă citim doar partea a doua, în care ni se spune că atât bucatele, cât și pântecele sunt făcute unele pentru altele și că ambele vor fi nimicite, putem interpreta după propria noastră slăbiciune și să spunem că nu are nicio importanță ce și cum mâncăm. Dacă însă suntem mai atenți la primul verset, înțelegem că Apostolul Pavel, când spunea că nu se va lăsa biruit de ceva, se referă exact la poftele și slăbiciunile noastre.
Noi exact acest lucru îl înțelegem cu dificultate, că postul este despre înfrânare. Despre orice fel de înfrânare, de aceea mai departe ni se spune „Fugiţi de desfrânare!” (I Corinteni 6; 18). A avea putere de a stăpâni trupul, pentru folosul duhului. Pentru înaintarea noastră duhovnicească.
Dar apoi vin roadele postului, fără de care totul e inutil: rugăciunea, răbdarea, milostenia. Fiecare în parte trebuie să încununeze efortul nostru personal. Și aș îndrăzni să spun că ele devin lucrătoare atunci când îi includ și pe ceilalți: rugăciunea pentru toți, răbdarea față de aproapele nostru, milostenia cât mai amplă cu putință. Doar prin celălalt putem lucra mântuirea noastră.

Închisul în cameră, cu rugăciuni, mătănii, posturi negre, nu ne fac neapărat mai buni. Ba uneori putem deveni mai mândri. Părintele Teofil Părăian a spus o dată că dacă spui de un milion de ori rugăciunea inimii, pe Dumnezeu nu îl interesează. Pentru că orice efort spre mântuire e pentru noi, ca să devenim mai buni, nu pentru a-l influența în vreun fel pe Dumnezeu în care nu există schimbare.

Avem uneori impresia (păgână sau, cel puțin, umană) că Dumnezeu stă într-un tron și așteaptă ca noi să ne închinăm lui. Cum așteptau de multe ori împărații acestei lumi. Nimic mai fals. Dumnezeu nu așteaptă prosternarea noastră, ci schimbarea în relațiile cu cei din jur, cu lumea înconjurătoare. Însă fără smerenie și dragoste nu avem cum să ajungem la „starea bărbatului desăvârșit”, Iisus Hristos (Efeseni 4; 13).
Noi trebuie să devenim mai buni, iar bunătatea noastră poate fi probată doar în raport cu ceilalți.
Moni Stănilă

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus