Timpul.md

Bălti 5 August 2011 | 05:56

Plină de dor, ca pomul de rod ...

 Emilia Tentiu din Bălţi ne spune cu ce ar trebui să se mândrească R. Moldova „Aş putea să numesc sute de lucruri cu care R. Moldova poate să se mândrească, începând de la împăratul Traian până la poetul Grigore Vieru… Mândria noastră sunt şi mănăstirile, care au renăscut din cenuşă ca legendara Pasăre Phoenix. În răstimpuri de cumpănă, n-am fi rezistat fără credinţă. O altă mândrie a noastră este folclorul - un izvor de înţelepciune din care nu poţi să nu te înfrupţi. Totuşi, mândria cea mai mare pentru mine sunt mama şi tata, care au fost ca albinuţe ale acestui pământ. Ei n-au plecat peste hotare şi nu ne-au lăsat în voia sorţii. Părinţii mei au sfinţit locul pe care s-au născut şi au trăit”. 

Ca un tăciune care ne înnegreşte sufletul…

Când am iniţiat Concursul „Trei lucruri cu care se poate mândri R. Moldova” la cei 20 de ani de independenţă, ne-am dorit, în primul rând, să vedem ce răspunsuri inedite, fie mai frumoase, fie mai trăsnite sau chiar lipsite de sens ne vor trimite cititorii noştri. De la un timp, ne deznădăjduiserăm... Şi asta - pentru că tot ceea ce vedeam era legat de politică, de filaţi, plahotniuci şi ghimpi. Politica ne-a cuprins şi întunecat atât de mult minţile, încât nu mai putem desluşi farmecul din jurul nostru - lucruri pline de sens pentru care merită să trăim. Acel farmec pe care îl găseşti în ochii copilului tău, în îmbrăţişarea părintelui sau la o plimbare desculţ prin roua dimineţii… Emilia Tentiu ne-a surprins prin originalitate. Răspunsul ei, pe care l-am reluat la începutul acestor rânduri, din păcate doar parţial, ne-a surprins în mod special. Întreaga redacţie s-a bucurat: există şi suflete neatinse de mizeria în care se scaldă zilnic conducerea noastră. N-am ezitat şi „am tras o fugă” până la Bălţi, unde locuieşte Emilia, pentru a sta de vorbă cu ea. Mai ales că gazda ne-a promis să ne vorbească despre zecile de mănăstiri pe care le-a colindat şi că vom avea posibilitatea să-i apreciem cu o notă şi bogăţia sa folclorică.



Oraşul Bălţi ne surprinde prin nonconformismul său… faţă de unele valori, precum e limba română. Aici se vorbeşte foarte puţin româna. Chiar şi unii funcţionari publici nu au catadicsit să ne răspundă în limba în care ne-am adresat lor. Acesta, însă, este un alt subiect, pe care îl vom aborda cu altă ocazie.

Cu fotografii într-un apartament pustiu…

Pe Emilia Tentiu o găsim într-un apartament spaţios, dar singuratică. Persoanele dragi ei nu-i mai sunt alături. Chipurile lor le desluşim în zeci de fotografii aşezate atent una lângă alta. În altă parte a odăii stă calculatorul. Emilia ne explică: la vârsta sa, de pensionară, nu ar fi avut ea mare nevoie de el, dar astfel îşi mai poate alina singurătatea…

Cealaltă odaie este ocupată de soţul ei, care a devenit invalid în urma unui ictus cerebral. Emilia a fost profesoară de limba română timp de 40 de ani într-un liceu cu predare în limba rusă. Deoarece a fost un dascăl bun pentru învăţăceii ei, conducerea liceului a rugat-o să mai rămână, dar femeia spune că a trebuit să renunţe la muncă pentru viaţa soţului ei, care are nevoie de foarte multă îngrijire şi atenţie. „Pentru ca să se facă bine, trebuie să o asiguri pe persoana dragă nu doar cu hrană şi apă, dar şi cu foarte multă atenţie şi dragoste”. Prima dată, anume atenţia deosebită l-au scăpat pe soţul Emiliei când a suferit o paralizie. Cu multe exerciţii fizice şi bani cheltuiţi pe tratamente, după aproape zece ani, Emilia şi-a văzut soţul pe picioare. „Ţin minte că am fost şi la nunţi împreună, chiar a şi dansat”… Dar nenorocirile nu vin singure. Îndată după ce şi-a revenit, asupra familiei lor s-a abătut o altă năpastă – soţul a suferit un ictus cerebral, după care incident nefericit stă şi acum ţintuit la pat.

Dar femeia nu renunţă nici de această dată. Bate mereu la uşile medicilor pentru a-l salva de chinul invalidităţii. Cu multă muncă şi timp, bărbatul poate mânca de unul singur şi reuşeşte să stea, în capul oaselor, pe pat. Deşi cheltuieşte sume mari pentru tratament, pentru întreţinere şi mâncare, Emilia nu se plânge că este greu de trăit. Ba din contră, abundă de optimism, încât ne este ruşine să-i spunem că şi viaţa unui tânăr specialist la oraş este foarte grea. De faţă cu ea, nu avem acest drept moral…

„Mănăstirile şi credinţa ne-au ajutat să supravieţuim”

Revenim, treptat, la ale noastre - lucrurile cu care ne putem mândri la cei 20 de ani de independenţă ai R. Moldova. Deşi, descriind realitatea, zugrăvim mereu Moldova în negru (şi avem motive!), e un păcat să nu vorbim mai ales despre minunatele locaşuri sfinte ale Moldovei, ne spune femeia. „Ruşii au vrut să ne fure credinţa, distrugându-ne bisericile şi mănăstirile, dar n-au reuşit. Mănăstirile noastre au renăscut ca legendara Pasăre Phoenix. Şi dacă am reuşit să rezistăm atâtor asupriri, s-a întâmplat aceasta numai datorită credinţei noastre”, ne spune convinsă stăpâna casei care ne găzduieşte. Datorită credinţei în Dumnezeu, ea reuşeşte zilnic să fie cu zâmbetul pe faţă, deşi viaţa alături de o persoană grav bolnavă nu e tocmai uşoară. „Credinţa ne-a ajutat să supravieţuim. Nu-mi închipui Moldova fără mănăstirile Saharna, Ţâpova, Hâncu, Căpriana şi alte sute de locaşuri sfinte, care aşteaptă să ne ungă cu mir sufletul. Când asculţi vocile preoţilor şi călugărilor, îţi dai seama că nu eşti veşnic şi că trebuie să te grăbeşti să faci cât mai mult bine”, ne spune ea, visătoare şi senină.

„Dorul se poate lecui numai cu dor”…

Deşi noile generaţii îl uită cu desăvârşire, folclorul rămâne o valoare incontestabilă pentru părinţii şi bunicii noştri, mai ales pentru acei care au fost asupriţi cândva pentru că „au îndrăznit” să vorbească în limba lor maternă. „Am deprins dragostea faţă de folclor de la mama. Chiar şi atunci când trebăluia prin casă, ea îngâna poeziile lui Goga sau ale romanticului Eminescu. Dacă vreţi, vi-l pot cânta pe Grigore Vieru sau pe Bacovia”… Şi ne cântă, aşa cum ne-a promis şi în scrisoare.

„Eu sunt plină de dor, ca pomul de rod,/ dorul mi-a pătruns toată fiinţa mea./ of, Doamne, dorul e şi înrobitor, dar e şi revelator"… „Munte, munte,/ şi tot are doruri multe,/ d-apoi eu, suflet de om,/ cum se poate să n-am dor?"….

Aproape toate cântecele şi zicalele din popor, pe care a reuşit să le adune într-un caiet, au un element comun: în toate este elogiat dorul. Fără dor, omul s-ar usca ca o frunză în vânt. Deşi este mistuitor, pentru acest sentiment merită să trăieşti. Fiecare om are dorurile sale…

„Moldova putea să devină o adevărată Elveţie”

Am încercat să aflăm de ce sau de cine îi este atât de dor Emiliei Tentiu. Dar la întrebarea noastră, au început să-i dea lacrimile. „De mama şi tata”, zice. Fără ei, se simte ca orfană, neajutorată, chiar dacă are deja destui ani în spate. Pentru că, la orice vârstă, un sfat de-al mamei ar fi ca un balsam pentru suflet, spune ea printre lacrimi. „Acum, părinţii mei sunt în lumea celor fără de dor. Am fost alături de ei până în ultima clipă. Ei n-au plecat peste hotare să ne lase în voia sorţii. Se zice că omul sfinţeşte locul. Adevărat e că scumpii şi bunii mei părinţi au sfinţit locul unde au trăit. Tata era angajat, mama avea şi ea lucrul ei, dar cei 26 de ari din jurul casei erau ca un paradis. Tata a fost cel care a astupat o râpă de la marginea satului, unde sătenii aruncau gunoiul. Cu propriile forţe, a nivelat pământul şi a sădit acolo copaci şi vie”. Dacă toţi moldovenii ar fi ca neamul din care mă trag eu, spune Emilia, Moldova ar arăta acum ca o adevărată Elveţie… „Ţărişoara noastră ar fi strălucitoare, dacă oamenii nu ar fi atât de nepăsători. Nu ar exista orfelinate pline de copii abandonaţi şi nici aziluri cu bătrâni uitaţi de lume…”.

„Tranziţia noastră e fără capăt”

Pentru că ne apropiem de Sărbătoarea Limbii şi a Independenţei R. Moldova, nu putem să facem abstracţie de politic şi o întrebăm pe interlocutoarea noastră cum îşi închipuia, în 1991, R. Moldova la 20 de ani de independenţă şi a cui este vina, dacă această „ţărişoară a noastră” s-a cam împotmolit în drumul ei. „Problema e în oamenii noştri. Ei s-au obişnuit să aştepte ca statul să aibă grijă de ei, statul să le dea totul de-a gata. Numai atunci când lumea se va deştepta, când va fi cultă, numai atunci politicienii o vor folosi mai greu în scopurile lor, care de multe ori sunt personale. Anume de oameni necărturari au avut nevoie comuniştii, pentru că „rătăciţii” pot fi mai uşor manipulaţi”. Emilia a vrut să-şi vadă ţara mândră, falnică, bogată, respectată, dar este azi dezamăgită. „Tranziţia noastră spre bine pare că nu mai are sfârşit”, ne-a spus.

…La întoarcere, urcăm într-un microbuz prăfuit. Şoferul anunţă din când în când staţiile de pe străzile care poartă denumiri încă ruseşti. Am coborât „la avtovoczal”, iar şoferul rutei Chişinău-Bălţi ne cere banii pentru călătorie, fără bilet… Pe drum, ne spunem că avem atâtea probleme încât, dacă vrem să le vedem pe toate, am merge zilnic cu faţa împietrită, ca nişte roboţi. Ce-ar fi să ieşim din rutina zilnică, să mai deschidem o carte cu poezii, să mai lăsăm oraşul cu certurile sale şi să mergem în codri sau să vizităm mănăstirile, care, vorba Emiliei, „aşteaptă să ne ungă sufletul cu mir”… 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus