Timpul.md

Cultură 24 Decembrie 2009 | 15:55

Respiratia si inspiratia Gintei Latine

Teatrul „Ginta Latina” a implinit douazeci de ani. Iata-l dincolo de stadiul de „aclimatizare - acomodare”, etapa de care fiecare trupa are nevoie pentru a-si jalona fagasul. Pentru a ajunge la un echilibru stabil. Pentru a statornici „linia de plutire”. Pentru a determina ceea ce numim repertoriu, actori, public. Dar si pentru a-si fixa un ritm normal de creatie. Teatrul „lui Dorel ?arna” (doar am botezat) indenoi „teatrul lui Jucov”, „teatrul lui Vutcarau”, „teatrul lui Grecu”, „teatrul lui Stefaniuc” nu s-a multumit sa existe paralel (si comod) cu alte colective. El si-a determinat consonant sau polemic itinerarul pe parcursul stagiunilor. S-a maturizat destul de rapid si la ora actuala se poate vorbi, fara jena, despre sedimentarea experientei dobandite si despre confirmarea unor valori indiscutabile.

Prin urmare, ce este, aici si acum „Ginta Latina”? Este efigia si fermentul spectacolelor atat de diferite si neasteptate, ansamblate pe „fosta tribuna a fostului „aghit-prop” al fostului comitet central”. Limbaje diverse se ciocnesc, se intrepatrund in montari provocatoare. Instigatoare pentru public si pentru colegii de breasla de pe alte scene chisinauiene.
Dorel ?arna a propus o reintoarcere la vechea traditie care, paradoxal, poate fi implinita doar prin descoperirea unei noi traditii. Traditionalismul nu este cea mai proasta cale teatrala. Trupa s-a bazat pe experiment, cautari, negari si libertate de expresie. Formula novatoare pentru „Ginta Latina” a fost teatrul de revista afisat senzorial, unde alchimia cuvintelor si muzicii, a mizanscenelor si culorilor, a cupletelor si dansului exalta sentimente in registre diferite. Anume genul de revista a condus trupa spre scopul final: sa vada „viata si omul” (evident si teatrul) in toata complexitatea lor. La toate nivelele. Sa descopere interpretilor si publicului ca teatrul provine din zone tainuite ce se vor dezvaluite si cucerite.

Depasind greutatile inceputului si ale unei istorii de numai doua decenii, „Ginta Latina” a reusit sa demonstreze ca spectatorii au stringenta nevoie de un asemenea teatru si aceasta adeverire este unul din cele mai mari succese, obtinut pe parcursul acestor ani. Directoratul lui Dorel ?arna s-a axat preponderent asupra innoirii trupei si „vanatului” de regizori (ii vaneaza pentru ca sunt putini!). Au fost atrasi, pe rand, Veaceslav Madan, Vitalie Rusu, Nelly Cozaru, Petru Hadarca, Victor Ignat, Silviu Fusu, Octavian Grigoriu, Anatol Burlacu si, indiscutabil, compozitorul Liviu Stirbu. Piesele montate de ei au avut valoare certa sau, in cel mai rau caz, au constituit bune pretexte de spectacole.

In goana dupa „altceva si altcumva” (mai eficient si mai nou), Dorel ?arna este marcat de darul stapanirii de sine. „Inversunarea” lui se arunca asupra obiectului, nu asupra subiectului. Asupra fenomenului, nu asupra persoanei. Intr-o seara, dupa terminarea spectacolului, au fost destule cateva zeci de minute ca limbi hulpave de foc sa cuprinda toata sala teatrului. Si scena. Cu acest incendiu devastator un capitol al teatrului se incheiase. Fara „caderea cortinei”. Se facuse scrum si ea. Ramaneau intre zidurile afumate doar amintirile. Frumoase amintiri. Triste amintiri. De reconstructie s-a ocupat directorul-animator. S-a straduit sa gaseasca (si a gasit!) mijloace financiare, sponsori si solutii ingenioase pentru ca „vechiul-nou” local sa raspunda cerintelor tehnice moderne. Langa constructori, in orele de ragaz, tot personalul teatrului a muncit in sudoarea fruntii. Un esential ajutor material si tehnic le-a acordat Ambasada Romaniei din Chisinau. Si, in curand, s-au vazut cu totii iar gramajoara pe o scena nou-nouta. Intr-o „cutie magica” numai buna pentru un teatru de revista. Croit dupa tiparele „Carabusului” faimosului Constantin Tanase.

Este aproape o axioma ca platforma teoretica si personalitatea unei institutii de arta se determina prin program si de aici, de la optiunea repertoriala, incepe orice „calatorie teatrala” spre public. E foarte logic ca, prin contactul reparat cu spectatorul, sa se desluseasca evolutia trupei. Dinamica preocuparilor directorial-manageriale nu ingaduie cantonarea indelungata intr-o singura forma de spectacol, fie ea si destul de inspirata. Si daca de aici se naste necesitatea ca trupa sa-si desavarseasca cautarile, tinzand spre varietate tematica si gen („O noapte furtunoasa”, „Mofturi parfumate”, „Cherchez la femme”, „Generatia „GL”, „Caderea Zeilor”, „Gradina „ Stefan cel Mare”, „Intre Bac si Mississippi”, „Balada Crinului”, „Un abecedar bizar”), aceasta opinie trebuie prognozata sistematic. Programatic si cu maxima prudenta pentru calitatea fiecarei optiuni.

A lucra director de teatru inseamna, intai si intai, a asculta si a intelege dramaturgii, regizorii si actorii. A pune temeiul unui nucleu de formatie omogena, de sudare si echilibrare a ansamblului actoricesc. Or, pana a ajunge la „ascultare, intelegere, intemeiere si sudare”, Dorel ?arna a avut de infruntat destule obstacole. Dintr-un anumit unghi de vedere atunci, la inceputuri, a trebuit sa depaseasca anumite „frane conservatoriste”, puse indarjirilor innoitoare pe care le stimula momentul istoric al anilor ’90. Darzenii rasturnatoare de deprinderi si valori sterile si sterilizante. Animatorul vedea teatrul din cu totul alta perspectiva.

O perspectiva oarecum contradictorie: aproape insolubila, incarcata de tulburatoare dificultati pe care le-a razbatut nu fara constiinta unor anihilatoare riscuri si nu fara a intalni impotriviri, opozitii surazator-sceptice si chiar primejdioase „interventii de culise”. Lucrurile par marunte azi, cand achizitiile artistice ale Teatrului „Ginta Latina” par firesti, de la sine intelese, chiar plicticoase locuri comune. Insa bucuriile maxime de acum ar fi minime fara „faptele marunte” de atunci. Fara impaunare, fara falsa modestie, Dorel ?arna isi masoara calea din perspectiva celor douazeci de stagiuni - stagiunile sale, stagiunile actorilor, stagiunile spectatorilor - pasind pragul aniversarii de respiratie si inspiratie a vechii si noii „Ginte Latine”.

Pavel Proca, critic de teatru

  • Un articol de:

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus