Domnule Nicolae Dabija,
Citind cu atenţie cartea Dvs. „Tema pentru acasă”, simt nevoia să intervin cu unele mici observaţii.
Nicio grijă, nu mă voi opri la valoarea ei artistică, nu vreau să lipsesc „Comitetul Nobel” de plăcerea de a-şi exprima el părerea în această privinţă…
Ca specialist multilateral dotat (îmi amintesc descoperirea Dvs. în genetică: cuplurile mixte etnic care dau naştere monştrilor etc.), ar fi trebuit să ştiţi că în construcţii nicio bojdeucă de vălătuci nu stă în picioare fără temelie, cu atât mai puţin un „edificiu” din chirpici de lut şi paie, oricât l-ai garnisi cu ciment de Portland sau cu marmură de Carrara.
Aşezat la masa de scris, aţi ştiut, cred, că un roman este un edificiu ce depăşeşte cu multe nivele parterul unor articole de ziar sau povestioarele şi nuveluţele de prin reviste, iar când viitorul roman are şi o tentă documentară (vezi: nume sigure de personaje şi locuri reale, date calendaristice unanim cunoscute!), ficţiunea trebuie să sincronizeze cu documentul. Această simbioză va fi fundamentul pe care se va înălţa, credibil, toată structura lucrării.
Liceul din comuna (sau satul!) Poiana? Oricine dintre cei care au ceva studii liceale ştiu că şi în Basarabia liceele erau situate în centrele administrative mai importante şi că puteau fi numărate pe degete. În licee se intra pe bază de admitere după cel puţin patru clase primare. La Chişinău, de exemplu, funcţionau Alecu Russo şi B. P. Hasdeu, Liceul comercial şi militar şi cam atât. Liceele aveau opt clase: I-VIII. În unele orăşele se întâmpla câte un gimnaziu, jumătate de liceu, din care, după examenul de capacitate, puteai continua la un liceu normal. Într-un sat „prin care treceau cinci-şase maşini pe an” ar fi fost un nonsens să căutăm licee… Cum tot nonsens e şi studierea lui Eminescu în clasa ultimă, unde se învăţa ceva filosofie şi care termina studiile cu vreo două luni înainte de 28 iunie 1940, în aşteptarea bacalaureatului. Bieţii „copii”! Cum puteau primi ei „teme pentru acasă” (!!!), fie şi de la un profesor care recită, exaltat, o poezie pe care toţi elevii o ştiau cel puţin din clasa a patra… „Cabinetul de literatură”, octavani care întreabă ce e dragostea, ghiozdanele (sic!)? Toate acestea sunt atribute ale unei şcoli sovietice de şapte-zece ani, care avea să vină pentru a alimenta semidoctismul şi nu se pretează ca model pentru un liceu. Oricum, „copiii” au câte 19-20 de ani! (Maria este în clasa… a 12-a!)
În România şi, în speţă, în Basarabia de atunci, nu existau licee mixte. Deşi cu acelaşi program – fetele aveau liceele lor! Din nefericire, în carte se apelează iarăşi la un model sovietic. Şi mă întreb: cât timp ar fi rezistat profesorul Mariei ca pedagog în presupusul liceu, dacă, în loc să respecte programul şcolar, ar fi vorbit anul întreg numai de Eminescu (în detrimentul restului de literaţi)?
Mai vreau să ştiu cum se face că Maria Răzeşu se afla în clasă în timp ce tot ea este în câmp, unde vede tancurile înaintând prin holde? Sau chiar tancurile…? Oare nu calcă pe chilipirul ce le-a venit pe neaşteptate în pungă? Nu cumva e vorba de o secvenţă dintr-un alt film, să zicem atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice?
Închei aici, dar vă atrag atenţia asupra faptului că: o călătorie prin toată Uniunea Sovietică era imposibilă imediat după ocuparea Basarabiei (Nistrul putea fi trecut într-o singură direcţie!); nu se putea ajunge în Extremul Orient pe baza unei simple ţidule; nu se putea angaja oricine, chiar şi o spălătoreasă (!!!) într-un lagăr cu deţinuţi politici etc.
Potrivit unor legi nescrise, dar respectate cu stricteţe, e nemodest (dacă nu chiar ruşinos!) pentru un proprietar de ziar sau revistă să-şi laude propriile lucrări pe paginile unor atari publicaţii.
Dar asta aşa, printre altele…
Aureliu Busuioc,
bacalaureat al Liceului „C. D. Loga”, Timişoara, 1948
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
