În accepţiunea liderilor de la Moscova de ieri şi de azi, puterea Rusiei nu constă în atractivitatea ei pentru alte state şi naţiuni, ci în capacitatea de a semăna groaza în jur şi de a te obliga să i te supui. A rămas poate, în acest tragic şi brutal complex al istoriei ruse, ceva din trauma invaziei „Hoardei de Aur” a lui Ginghis-Han şi a îndelungatei dominaţii mongole, care a supus Rusia kieveană în secolul al XIII-lea şi i-a marcat evoluţia, timp de cel puţin două secole. Dacă Germania, Japonia şi mai nou China, toate având în trecut sau în prezent regimuri dictatoriale, au reuşit la un moment dat să găsească drumul spre influenţă globală fără apelul la instrumentul intimidării şi al puterii militare brute, ci prin dezvoltare economică, deschidere, modernizare culturală, diplomaţie publică şi soft power, Moscova a rămas încremenită în proiectul diviziilor de tancuri şi al bateriilor de rachete nucleare, cerând „sferă de influenţă” la schimb cu pacea Europei. Prea mult le-a plăcut generalilor şi secretarilor de partid ruşi momentul de graţie 1944-1945, când împărţeau lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, şi chiar perioada Războiului Rece, când erau trataţi ca superputere, ca să îşi mai poată imagina acum o altă ordine europeană, în care Rusia să nu mai fie în măsură să decidă direcţiile de evoluţie ale ţărilor din regiune. După 1989, Rusia a rămas suspendată între nostalgia puterii pierdute şi incapacitatea de a se integra în logica noii ordini europene şi globale, fiind depăşită net ca influenţă internaţională de Statele Unite, China şi Uniunea Europeană.
Din nefericire pentru Europa tradiţiilor liberale de după Revoluţia Franceză, dar şi pentru proprii ei cetăţeni, conducătorii unei Rusii incompatibilă structural cu liberalismul nu au putut depăşi paradigma puterii temute şi nu au putut „inventa” o altă metodă de a pretinde un loc la masa împărţirii influenţei globale şi regionale decât forţa armată. E adevărat, faptul că doi mari dictatori ai Europei occidentale, Napoleon şi Hitler, şi-au găsit declinul în iernile din marea câmpie rusă, le-a întărit ruşilor de ieri şi de azi sentimentul absurd că Occidentul doreşte să distrugă Rusia şi că numai prin expansiune teritorială şi supremaţie militară Moscova se poate apăra de „planul secret al Vestului”.
Scutul antirachetă, fără să fie „îndreptat împotriva Rusiei” în sens agresiv, diminuează incontestabil potenţialul de intimidare al acesteia asupra Europei. E ca şi cum ai administra un „vaccin” împotriva unei vechi epidemii care bântuie zona sau ai împărţi veste anti-glonţ locuitorilor unui cartier terorizat vreme îndelungată de o bandă de prădători din apropiere. Scutul nu-ţi bagă bani în buzunar şi nu-ţi dă de mâncare, dar, făcându-i pe adversari nepericuloşi, cel puţin ca percepţie subiectivă (s-ar putea ca tehnic lucrurile să nu stea chiar aşa), redefineşte geopolitic şi strategic întreaga regiune, mutând-o dintr-o anumită categorie de riscuri într-o ligă cu o cotă de încredere superioară, aflată sub un alt centru de coordonare. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, bătălia este pur simbolică, scutul nu va fi folosit niciodată. America aduce însă în regiune un instrument care reduce teama de Rusia, iar gândul în sine că ţările din regiune nu s-ar mai teme de Rusia pare insuportabil la Moscova. Putin ar face acum orice pentru a anula acest sentiment local de încredere în scutul american antirachetă. Având de partea lor Europa, Statele Unite, la rândul lor, au fost şi vor fi întotdeauna mai puternice în sistemul relaţiilor internaţionale, având în vedere bagajul impresionant istoric, strategic, cultural şi de influenţă al micului continent care a fost până acum o sută de ani centrul lumii. Alianţa SUA-Europa este aşadar un win-win game care trebuie să continue.
În întreg spaţiul euro-atlantic şi mai ales la Washington, singurul actor politic de prim nivel care pare să nu priceapă această interdependenţă sau să nu îl intereseze raţionamentul cu privire la securitatea Europei este Donald Trump, candidatul republican pentru Casa Albă. Aproape că nu s-ar găsi o soluţie mai bună pentru ambiţiile lui Putin de menţinere a fragilităţii ordinii europene şi influenţei Rusiei în Europa de Est decât victoria lui Trump, care ar întoarce Statele Unite la izolaţionism şi ar scoate scutul antirachetă din priză, pentru a face economie la curent, pe motivul „managerial” că e plătit din banii contribuabililor americani. Cel puţin din acest punct de vedere (dar mai sunt şi altele) faptul că nici măcar establishmentul Partidului Republican, format din congresmeni cu vastă experienţă politică, nu îl susţine pe Donald Trump, câştigătorul alegerilor primare la Grand Old Party, este un semn relevant al crizei republicanilor americani.
În sinteza acestor consideraţii, ar fi interesant să ne întrebăm dacă tensiunea dintre Rusia şi ordinea europeană de securitate este sau nu insolubilă. Cu alte cuvinte, dacă Rusia ar putea deveni vreodată simpatică în Europa Centrală şi de Est, schimbându-şi profilul internaţional de putere expansionistă, abuzivă şi ameninţătoare, care a divizat continentul, a răpit teritorii şi a distrus trei generaţii de est-europeni, într-unul de democraţie liberală care îşi respectă vecinii, este prietenoasă, deschisă şi ofertantă. Uşor de zis, greu de făcut. Este Moscova capabilă de o asemenea schimbare esenţială de etos? Eu zic că pe termen scurt şi mediu nu, şi nu mă refer aici doar la conducerea actuală, ci şi la precaritatea resurselor interne (partidele de opoziţie) capabile să furnizeze o alternativă reală la tradiţiile politice ruseşti.
Aşa cum Germania a devenit, din putere agresoare, ţara cea mai populară în România (sunt sondaje recente în acest sens), sau Japonia a câştigat simpatii într-o Asie care o ura înverşunat (şi nu fără motive) până acum câteva decenii, teoretic este posibil să vedem, în viitor, şi un alt tip de relaţie al Rusiei cu Europa. Mă îndoiesc însă că asta ar fi posibil în timpul generaţiei noastre, chiar dacă Moscova şi-ar schimba de mâine discursul extern şi conduita internă. E nevoie de timp, de mult timp pentru a reaşeza profilul unei mari puteri şi percepţiile asupra ei, uneori de mai mult de o generaţie. Dar, în primul rând pentru binele propriilor cetăţeni, Rusia are nevoie să-şi construiască un alt model de leadership, care să-şi propună modernizarea internă, ieşirea din autoritarismul de inspiraţie ţaristă şi reconcilierea istorică la nivel european, prin renunţarea la dorinţa obsesivă de a fi temută din perspectivă militară, oferind în schimb europenilor alte argumente pentru a întoarce capul spre ea.
Puncte cheie:
Antiliberalismul organic al Rusiei şi propensiunea spre autoritarism (amplificate de dimensiunile teritoriale imense, de dispreţul conducătorilor din toate regimurile ruseşti pentru libertăţile şi drepturile individuale, de corupţia structurală şi de specificul ortodoxiei răsăritene) au ţinut imperiul slav la periferia spaţiului occidental, nu numai geopolitic, dar şi (sau în primul rând) pe dimensiunea culturii politice şi a formulei de organizare statală;
Incapacitatea istorică şi culturală a Rusiei de a se integra paşnic sau de a fi compatibilă cu ordinea politică europeană de esenţă westfalică, a determinat şi determină în continuare o mare parte din mizele şi încărcătura emoţională a politicii internaţionale pe continentul european. După succesul major repurtat la Congresul de la Viena (1815), în care ţarului Alexandru I şi Rusiei le-au fost recunoscute statutul de mare putere europeană şi participarea la echilibrul de forţe de pe continent, în principal datorită victoriei asupra Grande Armée a lui Napoleon, Rusia nu a mai dorit sau nu a mai reuşit niciodată să se integreze politic armonios în sistemele de organizare liberale de mai târziu ale Europei. Ţari desprinşi de realităţi, comisari ai poporului abuzivi, secretari generali de partid monstruoşi şi preşedinţi autoritarişti, cu trecut de ofiţeri KGB, au preferat, în schimb, într-o succesiune a înstrăinării Rusiei de cultura liberală, pluralistă şi autonomă a Europei, să adopte felurite strategii de intimidare, de forţă şi de exprimare a pretenţiilor privind recunoaşterea unei sfere de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Toate acestea s-au întâmplat în paralel cu pierderea competiţiei cu Occidentul pentru modernizare şi dezvoltare economică şi socială, implicit a atractivităţii externe a Rusiei ca soft power;
Exceptând perioada Războiului Rece (singurul interval al istoriei moderne în care Moscova a fost parte a ordinii europene şi globale, negociate de Stalin cu aliaţii occidentali din timpul celui de-al doilea război mondial, e drept în mod abuziv şi împotriva voinţei naţiunilor Europei Centrale), Rusia s-a aflat în dezacord cu sistemele succesive de aranjamente politice şi instituţionale din Europa, pe care le-a considerat în mod ipocrit „ameninţări la adresa securităţii sale”, cu unicul scop a-şi legitima doctrina bazată pe capacitatea tradiţională de intimidare militară;
După încheierea Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, Rusia, să-i zicem postcomunistă, nu a mai putut şi nu a mai găsit soluţii politico-diplomatice să revină în cadrul ordinii europene, decât ca posibil agresor, ca furnizor de gaze gata oricând să şantajeze o ţară „neprietenă” sau ca putere nostalgică, revendicând iluzorii drepturi şi „interese specifice” în regiunea cuprinsă între Germania şi frontierele occidentale ale Rusiei, numită atât de sugestiv Zwischeneuropa;
Agitaţia creată recent de operaţionalizarea scutului american antirachetă de la Deveselu şi de viitoarea instalare a componentelor scutului şi în Polonia, un gest politic, militar şi simbolic prin care Statele Unite şi NATO îşi delimitează definitiv şi categoric teritoriul intereselor strategice pe flancul estic al spaţiului euro-atlantic, în acord cu voinţa democratică a naţiunilor din Europa Centrală, este o reacţie patognomonică a frustrărilor Moscovei. Rusia doreşte să arate lumii că nu a acceptat noua ordine europeană şi mondială şi nu este împăcată cu rolul deloc impresionant care îi revine în noua configuraţie a sistemului de relaţii internaţionale, dar mai ales cu pierderea capacităţii de intimidare militară asupra regiunii aflate în proximitatea frontierelor sale occidentale;
În mod evident, lăsând ipocrizia de ambele părţi deoparte, trebuie admis că discursul despre rachetele Iranului care ar ţinti Europa Centrală nu s-a „vândut” nicăieri, nici în Rusia, nici în Statele Unite, nici în Europa (iar în Iran tema nici nu există), programul strategic american de apărare antirachetă avându-şi în fond originea în anii ‘80, în perioada preşedintelui Ronald Reagan (Iniţiativa Strategică de Apărare – SDI, 1983), reflectând, atunci ca şi acum, dorinţa benefică şi legitimă a Statelor Unite de a crea o umbrelă de securitate asupra teritoriului său şi al aliaţilor, precum şi de a minimaliza implicit potenţialul ofensiv al puterii rivale. Pentru nimic altceva nu s-ar fi justificat o investiţie americană de miliarde de dolari, derulată de-a lungul a zeci de ani, Iranul fiind totuşi doar o putere regională a Orientului Mijlociu, care nu a ameninţat niciodată Europa. Chiar şi în aceste condiţii, o Rusie democratică, liberală şi cu cele mai bune intenţii faţă de Europa tot nu ar fi avut motive să fie în dezacord cu scutul antirachetă, în condiţiile în care miza Moscovei nu ar fi fost de fapt, ca scop în sine, tocmai contracararea puterii şi influenţei Statelor Unite în Europa;
Scutul antirachetă amplifică, ce-i drept, puterea politică, strategică, militară şi simbolică a Statelor Unite în Europa (fiind integrat acum oficial în instrumentarul NATO), dar nu justifică nicidecum discursul anti-scut al Rusiei, decât prin confirmarea indirectă a ambiţiilor de păstrare a capacităţii de intimidare a Moscovei asupra ţărilor din regiune. La urma urmei, dacă Rusia şi-ar construi şi ea un scut antirachetă pe teritoriul unui stat aliat (de exemplu, în Kazahstan), nu ar interesa pe nimeni, acesta fiind semnul cel mai clar că tema în discuţie nu vizează o eventuală agresiune asupra Rusiei, ci doar influenţa Statelor Unite în ordinea de securitate europeană şi globală. Dar Rusia nu este interesată să instaleze scuturi antirachetă, ci vorbeşte în continuare de amplasarea de noi baterii de rachete balistice;
Este de presupus că, prin acţiuni politice şi militare viitoare, Rusia va dori să decredibilizeze scutul antirachetă, nu pentru a distruge sau invada un teritoriu din proximitatea ei geografică (căci oricum nu ar avea ulterior capacitatea să-l hrănească şi să-l administreze), ci doar pentru a impune în conştiinţa publicului european că puterea ei militară trebuie luată în considerare pe mai departe. Dacă ar pierde definitiv capacitatea de intimidare militară, fie şi pe plan simbolic, neavând practic alte pârghii de putere stabile, Rusia s-ar simţi invalidă.
Sursa: contributors.ro
Autor: Valentin Naumescu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
