Lumea ştie că în piaţa dintre Sala cu Orgă şi Teatrul Naţional (pe „Câmpul minunilor”) se adună vânzători de opere-kitsch. Nimic condamnabil, doar să ştii ce marfă iei. Dar nimeni nu se dumereşte când cumpără cărţi-kitsch. Parţial, lucrurile se explică şi prin faptul că nu există o piaţă specială pentru comercializarea producţiei de surogat literar, de opere literare contrafăcute, de aici şi confuziile. Dar librăriile şi, mai ales, chioşcurile de ziare (care nu selectează cărţile pe criterii estetice) sunt pline de aceste „opere”.
De ce atrage kitsch-ul? Pentru că-i „frumos”. Străluceşte. E comercial, dar e accesibil. Ieftin. E duios şi e sentimental. Cele mai răspândite producţii literare kitsch sunt textele cântate: lineare, lacrimogene, triviale. Pe aceeaşi filieră sentimentală, pătrund în sufletele victimelor literare nuvelele şi romanele duios-melodramatice, un substitut literar. Ecluzele fiind deschise, acestea-s urmate de orice text care acoperă o temă la modă. Şi – să nu uit! – kitsch-ul e dulce şi drăgălaş, întotdeauna. Chiar şi atunci când „reflectă” o dramă.
Kitsch-ul e mecanicist şi schematic, artificial, clişeizat, lipsit de substanţă. El e strident, pompos, pretenţios. Şi, în acelaşi timp, e un fenomen simplist/simplificat la maximum. Cum se produce, de unde apare? Cel mai probabil, din încrederea unor artişti că „şi eu aş putea”. Dar sunt şi autori care fac conştient aceste surogate. Kitsch-ul e mimetic, el copiază sau imită lucrările originale, fără a pătrunde în structura interioară, în logica liniilor şi a proporţiilor. El imită opere de succes. Dar acestea sunt, de regulă, producţii complexe, elaborate, lucrate cu talent şi migală. E simplu de presupus ce fac imitatorii: ei observă ceea ce stă la suprafaţă. Şi tocmai de aceea opera mimetică e superficială, e vulgară şi primitivă, extravagantă şi ţipătoare.
Kitsch-ul nu are simţul măsurii. Autorul operei-kitsch îngroaşă culorile. Face producţia să strălucească, poleind-o chiar şi atunci când factura solicită culori mate ori temperate. Nu numai culorile sunt aprinse şi ţipătoare, ci şi melanjul este inimaginabil. Se amestecă elemente imposibile, în context. O posibilă definiţie a kitsch-ului: surogat creat din elemente incompatibile. A nu se confunda cu operele artistice… mai puţin inspirate!
Parcurile din oraşele şi orăşelele sovietice imitau cea mai mare grădină-kitsch din lume: Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale, un fel de „rai” artificial, cu sculpturi de ghips ale vâslaşilor, atleţilor, havuzuri cu flori de beton, pavilioane cu frontoane de ghips imitând plante etc. Alte producţii kitsch-oase: covoraşe cu lebede, albume cu fotografii înflorate, bibelouri de prost gust, reprezentând animale şi păsări, erau un fel de compensare a vieţii incolore, erau încurajate de stat, în scopuri terapeutice, cum ar veni.
Era simplu. Azi, kitsch-ul vine atât din zona „burgheză” a „noilor moldoveni”, cât şi din cea underground, din producţiile horror, din alte locuri comune. Azi, e limpede, dar e mult de explicat de ce Numele trandafirului de Umberto Eco e operă de artă, iar Codul lui Da Vinci de Dan Brown e producţie kitsch. Dar cine înţelege – e salvat!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
