Istorie

Specificul Unirii Basarabiei

Au existat un ansamblu de condiții și împrejurări care au făcut ca unirea provinciei basarabene să se deosebească foarte mult de felul cum se vor uni mai pe urmă Bucovina și Transilvania. Convențional, ele pot fi categorisite în două grupuri, unul constituind împrejurările favorabile, și altul – cele nefavorabile.

Unul dintre principalii factori negativi a fost faptul că unirea teritoriilor dintre Prut și Nistru, a trebuit să se facă în condiții de război, ceea ce a însemnat confruntarea cu mai mari obstacole și pericole, situație care în Bucovina și Transilvania nu o vom mai întâlni, întrucât unirea acestora se va face după încetarea ostilităților; la 27 octombrie 1918, Centralii ceruseră armistițiu pe care Austro-Ungaria l-a încheiat la 3 noiembrie și Germania la 11 noiembrie, și unirea Bucovinei se va face la 15 (28) noiembrie, iar a Transilvaniei la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918. Al doilea factor negativ, poate mai important, l-au făcut adversarii numeroși și foarte periculoși ai mișcării naționale românești din Basarabia. Aceștia se aflau atât în afara provinciei, cât și în interiorul ei. Principalii inamici externi ai românismului unionist basarabean, erau guvernul bolșevic al lui Lenin, Rada de la Kiev, care pretindea că Basarabia este parte a Ucrainei și Rumcerod-ul, cum se numea conducerea de la Odesa, a trupelor bolșevice. Nu mai puțin periculoși erau și dușmanii interni, în prima linie a acestora se aflau multe zeci de mii de militari din fosta armată țaristă dezagregată, care au staționat în Basarabia și care au constituit împreună cu unele elemente locale, de regulă de origine străină, așa-zisele soviete ale soldaților, muncitorilor și ale țăranilor, care au instaurat în provincie o teroare și un haos ce amenințau să anuleze cea mai elementară ordine socială. Destui adversari ai Unirii se aflau cuibăriți în dumele și zemstvele din ținut, în numeroasele partide apărute după revoluția rusă și dominate și ele, aproape toate, de alogeni.

Din fericire, au existat și niște condiții care au contribuit – variat, bineînțeles, – la realizarea Unirii. Cea mai importantă dintre toate a fost, fără îndoială, revoluția rusă care a răsturnat țarismul și a permis realizarea revoluțiilor naționale și sociale la periferiile imperiului. „Închipuiți-vă pentru un moment, scria Șt. Ciobanu, în urmă cu 80 de ani, că au existat toate condițiile pentru mine, toți factorii principali ai mișcării naționale, și n-a existat revoluția rusă sau ea s-a oprit la o anumită etapă, – s-ar fi înfăptuit Unirea? Evident că nu”.

A fost apoi românismul basarabean ca factor determinant al declanșării și realizării Unirii. Însă, în mod paradoxal, se pare că tocmai evidența acestui fapt a făcut ca el să nu fie cercetat cu toată atenția și tocmai de aceea a fost firesc ca scrierile istorice mai mult sau mai puțin profesioniste să se mulțumească să facă trimitere la „vocea sângelui”. Unul din argumentele de bază, care s-au adus în sprijinul acestei „voci”, au fost referințele la deciziile de unire, pe care le luaseră zemstvele din județele Bălți și Soroca la 3 și, respectiv, 13 martie 1918. Dar examinarea atentă comparată a celor două documente demonstrează, fără putință de tăgadă, că ambele acțiuni au fost inspirate de același factor, ceea ce, în acest caz, pune la îndoială rolul inițiativei populare. Tocmai de aceea cele două documente nu mai pot constitui o miză serioasă pentru cercetătorii evenimentului. De altfel, numeroasele observații din anii 1917-1918 asupra mentalității populației basarabene arată că aceasta era „foarte departe de ideile noastre naționale”. Aceste observații pertinente nu pot anula faptul absolut al mișcării de eliberare națională a românilor basarabeni, tot așa cum nu pot pune la îndoială nici votul conștient din 27 martie 1978 al Sfatului Țării, prin care Basarabia s-a pronunțat în favoarea Unirii „pentru totdeauna cu mamă-sa România”. O situație similară se va repeta peste 70 de ani, când sute de mii de români basarabeni, vor cere din nou, în cadrul unor manifestații populare, ieșirea Basarabiei din componența URSS și unirea ei cu România, deși aceste mari mase de oameni, nu și-au formulat niciodată tranșant românismul lor. Probabil, tocmai în această mișcare spontană, care este suficient de expresivă prin sine însăși, ca să mai aibă nevoie de a se afirma prin sloganuri se află sensul ascuns al expresiei „vocea sângelui”.

Au existat și alte premise pozitive, de care istoriografia națională pare a fi fost până acum puțin preocupată foarte puțin, fiind vorba în acest caz, mai ales, de susținerea unirii Basarabiei de Vechiul Regat de ambele părți beligerante, adică atât de Antanta, cât și de Centrali -, precum și de măsurile luate de guvernul român, în acest sens.

Nu este nevoie să insist prea mult asupra rolului guvernelor României de la sfârșitul anului 1917 și din primele luni ale anului 1918, în special asupra meritului cu totul deosebit al lui Al. Marghiloman în pregătirea și realizarea Unirii Basarabiei cu România, după cum nu voi insista nici asupra contribuției aliaților la acest eveniment. Voi observa numai că prima chestiune reclamă pe bună dreptate o cercetare mult mai stăruitoare, decât s-a făcut până acum, pe când cea de-a doua nu merită prea multă atenție, știut fiind că dorința de unire a basarabenilor cu România, pe aliați aproape că nu i-a interesat, ba unii dintre ei au fost chiar împotrivă, sub motiv că nu se putea cere dezmembrarea Rusiei, aliata lor în război.

Mult mai interesantă este atitudinea Puterilor Centrale față de Basarabia și asta cu atât mai mult cu cât această atitudine a rămas cu totul în afara atenției istoricilor care au studiat Unirea. În decembrie 1917, diplomatul german Horstmann cerea autorităților române să renunțe la Dobrogea, promițând în schimbul ei Basarabia. Puțin mai târziu ministrul de Externe austriac O. Kzernin îi va declara regelui Ferdinand: „Noi (Puterile Centrale – n.a.) suntem gata să acordăm sprijinul nostru diplomatic, pentru anexarea Basarabiei, astfel România ar câștiga mult mai mult decât ar pierde”. La 14/27 martie 1918, deci cu aproape două săptămâni înainte de votarea Unirii în Sfatul Țării și cu o săptămână până la inițierea tratativelor de la Iași dintre prim-ministrul României și fruntașii politici basarabeni Ion Inculeț, Pan Halipa și Daniel Ciugureanu, înaltul diplomat Johann Kriege, acreditat pe lângă armata germană din România, îi adresa lui Marghiloman aceste cuvinte: „Cum aveți Basarabia, să nu vă plângeți. Mulțumiți lui Dumnezeu că ați scăpat așa ușor; pot să vă asigur că urmând un proiect care se hotărâse, erați definitiv împărțiți: Rusia avea Moldova, și Austria – România. Mai important este încă faptul că această atitudine a Centralilor în chestiunea Basarabiei se regăsește în tratativele oficiale dintre Germania, Austro-Ungaria și aliații lor, pe de o parte, și România, pe de altă parte, care au avut loc pe rând la Focșani, Buftea, și în sfârșit la București. Tratatul din 7 mai 1918, semnat de cele două părți la București, recunoștea legitimitatea aflării părților române în Basarabia. Până la acea dată și după, înalți diplomați din România ai Centralilor ca R. von Kuhlmann și J. Kriege, adeseori le spunea românilor: „V-am dat Basarabia”.

Există, de asemenea, o strânsă legătură între tratatul de pace de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918 și statutul politic al Basarabiei, relație rămasă și ea deocamdată în afara atenției cercetătorilor Unirii și ai relației româno-ruse și româno-sovietice. Raportarea acestui tratat la unirea Basarabiei este cu atât mai necesară, cu cât vizează plasarea corectă a chestiunii basarabene în istoria relațiilor internaționale de la acea dată încoace, și, mai cu seamă, în relațiile româno-sovietice. Între altele, textul conține și această prevedere extrem de relevantă: „Regiunile care se află la vest de linia stabilită de Părțile Contractante și care au aparținut mai înainte Rusiei, nu se vor mai afla sub autoritatea ei; linia stabilită este indicată pe harta anexată”. Această unire separa Ucraina, o bună parte a Belarusiei și cele trei mici țări baltice de Rusia bolșevică. Evident, această prevedere viza în mod direct și Basarabia, deși nu este menționată expres în tratat, ea este vizată foarte clar în harta anexată la tratat, rămânând în afara pretențiilor Rusiei. Deși Rusia sovietică recunoștea că nu avea nicio pretenție teritorială asupra Basarabiei, fapt pe care însă în curând îl va renega, promovând tot mai insistent o politică revizionistă față de România, care va degrada până la invazia sovietică dincoace de Nistru la sfârșitul lunii iunie 1940.

Conform Tratatului de la Brest-Litovsk, Rusia bolșevică a renunțat la teritoriile evidențiate pe hartă, inclusiv la Basarabia.
Spre deosebire de Transilvania și Bucovina, în Basarabia Unirea nu s-a făcut dintr-o dată și definitiv, ci a trecut prin două etape. Acest fapt este arhicunoscut, dar nu se cunoaște esențialul. Mai întâi nu a fost elucidată satisfăcător motivația unirii condiționate, din 27 martie; în al doilea rând, istoricii aproape că nu au arătat interes față de realizarea în fapt a acestor condiții; în al treilea rând, anularea condițiilor, în ședința din 27 noiembrie a Sfatului Țării, odată cu lichidarea prin decret legal a primului parlament basarabean, nu pare să fi trezit curiozitatea nimănui din cei care au cercetat fenomenul Unirii.

Ion Țurcanu
„Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut și Nistru în câteva ipostaze istorice și reflecții istoriografice” 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *