Timpul.md

Actualitate 11 Iunie 2010 | 15:54

Străini la ei acasă

„Asta-i casa noastră, e făcută de tata…”, moş Anastasie Florea încearcă să-şi stăpânească lacrimile, care, neascultătoare, îi împăienjenesc ochii şi pornesc la vale pe faţa brăzdată de vreme. „De aici ne-au ridicat în toiul nopţii soldaţii şi ne-au dus în Siberia…”, oftează bătrânul. Căsuţa modestă, înecată în buruieni, ne priveşte şi ea trist de după gardul de plasă cu portiţă zăvorâtă. „Nu puteţi intra. Doar ştiţi că stăpâna nu dă voie”, ne spune de după gard o femeie, chiriaşă în casa de alături.

Anastasie Florea este unul dintre miile de basarabeni deportaţi de regimul comunist, nevoit şi astăzi să retrăiască calvarul acelor ani, în încercarea de a-şi redobândi averile confiscate sau de a obţine compensarea acestora. Avea doar 11 ani când, împreună cu părinţii, două surori şi un frate, a fost deportat în Siberia. În acea blestemată noapte de 6 iulie 1949, din satul lor, Durleşti, au fost ridicate 52 de familii. „Pentru că n-am vrut să intrăm în colhoz şi să împărţim averea cu toţi lenoşii şi beţivii satului, ne-au numit „culaci”. Dar ce fel de chiaburi eram noi? Eram doar ţărani gospodari, ca şi mulţi alţii, pentru că munceam din greu pământul, nu ne lăfăiam în bogăţie”, povesteşte moşul. Puterea sovietică le-a luat absolut totul: două case, 16 ha de pământ, 2,5 ha de pădure, 2 ha de vie, 2 de păşune, două perechi de boi, două vaci şi o juncă, masă, scaune, câteva butoaie… „Am ieşit din casă doar cu ce am apucat să luăm în învălmăşeala ceea”. Au urmat opt zile de coşmar într-un marfar până în Siberia şi opt ani grei de mizerie şi muncă istovitoare în surghiun.

Au revenit în Moldova în 1957, fără capul familiei, care murise în 1952, strivit de un trunchi de copac. Nimic din averea lăsată la baştină nu le mai aparţinea. Gospodăria lor fusese împărţită la două familii de „specialişti” ruşi. Au încercat să cumpere de la autorităţi măcar una din cele două case, dar nu li s-a permis. Alţii deveniseră stăpâni cu acte în regulă pe proprietatea familiei Florea. Au fost adăpostiţi de o mătuşă, rămasă singură în 1944, când soţul ei, fost şef de poliţie, şi feciorii au fugit în România. „Aşa şi nu şi-a mai văzut bărbatul şi copiii, n-a apucat Podul de flori, sărmana, a murit în 1989. Toată viaţa a suferit în tăcere, doar uneori o vedeam plângând, strângând la piept nişte scrisori şi fotografii. Îi dădeau voie sovieticii să trimită şi să primească scrisori o dată, de două ori pe an”, povesteşte bătrânul.

După ce au fost reabilitaţi, în 1989, Anastasie Florea, ca mezin al familiei, a încercat să recapete averea părinţilor săi, confiscată în 1949, dar nici până astăzi n-a reuşit. „Aţi văzut, nici să intru în ograda unde am copilărit nu pot, că alţii îs хозяева… Sunt ani şi ani de când umblu prin instanţe, pe la primăria Chişinău, primăria Durleşti, cu documente, martori… N-a fost destul că şi-au bătut joc de noi atunci, păi şi acum ne poartă pe drumuri şi ne privesc ca pe nişte duşmani ai poporului”. Dosarul a umblat dintr-o instanţă în alta, atacat cu recurs, trimis la rejudecare de câteva ori. În sfârşit, la 16.12.2009, Curtea de Apel Chişinău a decis să-i fie achitată o compensaţie totală de 440 mii de lei pentru cele două case. Totodată, instanţa a respins pretenţiile privind restituirea contravalorii terenurilor aferente şi a celor agricole, precum şi solicitările privind plata prejudiciilor morale. Reclamantul a făcut recurs la Curtea Supremă de Justiţie, procesul fiind amânat deja de câteva ori. Următoarea şedinţă va fi în iulie. „Nu ştiu dacă obţin ceva mai mult. Măcar asta de mi-ar plăti pentru că cei de la primărie au zis că nu au de unde să-mi dea aşa bani”, spune A. Florea.

Moş Anastasie este mai aproape de a câştiga lupta, spre deosebire de alte mii de foşti deportaţi, care nu reuşesc să adune probele ce ar convinge instanţele că, într-adevăr, familiile lor au deţinut proprietăţi. În majoritatea cazurilor, actele ce dovedesc confiscarea sau naţionalizarea proprietăţilor ori lipsesc - fie nu au fost întocmite, fie au fost distruse -, ori se conţin în denunţuri şi alte documente ce mai rămân încă secretizate în arhive. Judecata nu acceptă întotdeauna ca probe depoziţiile martorilor. Preşedinta Asociaţiei victimelor represiunilor regimului comunist, Valentina Sturza, spune că de zece ani încearcă să adune probele necesare pentru a obţine despăgubiri, dar fără succes: „Primesc răspunsuri că în arhivă nu s-au păstrat aşa documente. Trebuie să găseşti martori pentru a confirma ceea ce au avut părinţii în gospodărie. În dosare nu se arată ceea ce a fost confiscat. Totodată, multe date din arhivele republicane sau raionale nu corespund realităţii.”

Foştii deportaţi, dar şi avocaţii lor, cred că autorităţile tărăgănează, cu bună ştiinţă, soluţionarea dosarelor de retrocedare şi executarea deciziilor judecătoreşti, invocând lipsa resurselor financiare pentru despăgubiri şi folosindu-se de imperfecţiunea legislaţiei. Mulţi reclamanţi şi-au găsit dreptatea doar apelând la CEDO.

Avocatul Alexandru Postică, spune că prevederile legislative referitoare la repunerea în drepturi sociale şi economice a victimelor represiunilor politice n-au fost niciodată corecte faţă de aceste persoane. „Din 1989 au fost adoptate mai multe acte privind restituirea averilor şi achitarea unor compensaţii. Mai mult de jumătate din persoanele deportate au primit prin Banca de Economii compensaţii, în medie câte şapte mii de ruble, care peste noapte s-au transformat în şapte lei. Apoi, din 1991, au fost adoptate hotărâri de guvern care prevedeau despăgubiri a câte 200 de lei, indiferent ce avere a avut omul”, spune Al. Postică.
În 2006, mecanismul legislativ a fost modificat, dar în final ne-am ales tot cu o lege defectă şi nefuncţională.
Despăgubirea victimelor a fost pusă pe seama autorităţilor publice locale, care nu au mijloacele bugetare necesare pentru aceasta. În ultimii ani, bunăoară, doar în bugetele municipiilor Chişinău şi Bălţi au fost prevăzuţi bani în acest scop. Din 2007 şi până în prezent, mai bine de jumătate din cererile depuse de foştii deportaţi rămân nesoluţionate, deşi legea stabileşte un termen de şase luni pentru examinarea cererii, spune Al. Postică. Dar problema cea mare este că şi legea din 2006 prevede că persoanele care au beneficiat de anumite compensaţii, oricât de derizorii, nu mai pot solicita a doua oară. Avocatul avertizează că Moldova s-ar putea confrunta în următorii ani cu o avalanşă de condamnări la CEDO dacă nu va perfecţiona de urgenţă mecanismul de despăgubire a victimelor represiunilor politice.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus