Timpul.md

Opinii & Editoriale 22 Iulie 2013 | 07:49

TEROAREA ÎN CONDIŢII DE LIBERTATE

D. era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei încă din perioada studenţiei din Braşov, am şi stat o vreme în aceeaşi cameră. 

Cu N. mergeam împreună la mitinguri şi demonstraţii. Cu J. ne-am tăiat la mână după o şedinţă a cenaclului „Mateevici”, în curtea unui alt prieten comun, acum plecat peste mări şi ţări. Am fost duşi la spital, pentru a ni se opri hemoragia. Cu D. făceam schimb de cărţi, împreună l-am descoperit pe Joyce. Cu D. am mâncat din aceeaşi farfurie vreo doi ani de zile. Cu R. m-am împrietenit la Codlea, când acesta a venit cu un geamantan de poezii şi cu o găină friptă. Pe atunci, nimeni nu-l ştia pe R., un poet începător şi proaspăt absolvent al filologiei din Chişinău. R. a bătut atâta amar de drum ca să mă roage să-i fac cunoştinţă cu Muşina. Ţinea foarte tare ca Muşina să-i scrie o prefaţă. Pe D. l-am convins că mai important decât să joace cărţi pe bani e să scrie despre cărţi. La N. am dormit de câteva ori, atunci când nu aveam unde să dorm. Lui L. îi citeam poeziile şi prozele mele. Apoi cu D. am lucrat împreună la acelaşi ziar şi am devenit şi mai buni prieteni, până când, într-o bună zi, am căzut în dizgraţia şefilor şi el trebuise să aleagă: să rămânem mai departe prieteni sau să-şi păstreze locul de muncă. Nu pot să uit nici până acum cum se dădea de partea şefului, atunci când acesta se lua de mine. A preferat să arunce o căldare de catran peste prietenia noastră decât să-şi înfrunte şeful. La naiba, dar la fel a procedat şi J., fratele meu de cruce, după ce un şmecher de dincolo de râu a hotărât să mă ia în balon. Cei doi prieteni ai mei au ales să se dea cu cei puternici, dar nu să se solidarizeze cu un prieten de-al lor năpăstuit de şefi. Pe urmă, tot aşa am procedat şi eu, în raport cu o prietenă de-a mea din adolescenţă, pe care şefii vroiau s-o măture de la ziar. În loc să-i iau apărarea, eu am atacat-o dur, ca o lichea ordinară. Ulterior, am regretat foarte tare ceea ce am făcut, dar era cam târziu, pentru că biata mea prietenă deja fusese concediată. Pe urmă, m-au concediat şi pe mine, tocmai cei care s-au folosit de inocenţa şi prostia mea. Acum ştiu. Nu trebuie neapărat să ajungi într-un lagăr stalinist, într-un ghetou fascist, într-o închisoare comunistă ca să simţi pe propria piele colţii terorii. Teroarea se poate manifesta chiar şi în condiţii de libertate şi de democraţie, chiar şi în unele dintre cele mai democratice instituţii media. Iar atunci când se dezlănţuie teroarea, prieteniile încep să se clatine şi să se prăbuşească… Iar oamenii se dau cu cei mai tari, doar pentru a-şi salva propria piele. Aşa cum au făcut-o unii dintre prietenii mei. Sau cum am făcut-o eu, pus în faţa unei dileme insuportabile: sau îmi păstrez locul de muncă, sau îmi dau în gât prietena. Poate, de aia, prieteniile se înfiripă şi dispar ca apa ce curge din robinet. Dar mai ales dispar. Dar acum ştiu că, numai teroarea, poate frânge prieteniile şi că orice prieten care te-a vândut îţi poate deveni un posibil torţionar. Cu toate astea, numai prieteniile mai pot fi o stavilă în calea terorii. Dacă sunt prietenii adevărate. 
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus