Timpul.md

Actualitate 26 Aprilie 2018 | 08:03

Tratatul de la San-Stefano şi sudul Basarabiei sau despre „criza orientală” din 1875-1878

În luna martie 1878, mai bine zis acum 140 de ani, a luat sfârşit războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878, în urma căruia harta politică a sud-estului european, aflat sub dominaţia otomană, s-a modificat substanţial. În acest mod, a fost depăşită o nouă „criză orientală”.

Timp de câteva secole, sub dominaţia otomană s-au aflat mai multe popoare din regiune: grecii, bulgarii, sârbii, albanezii etc. Şi românii, evident, însă ei şi-au păstrat structurile statale, fiind un model spre care tindeau alte popoare din regiune ca un prim pas spre obţinerea independenţei. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, pe această cale au păşit și grecii, dar şi o parte din sârbi. S-au constituit entităţi statale ale sârbilor, cum ar fi Muntenegru sau Serbia, şi ale grecilor.

În urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, la tronurile din Iaşi şi Bucureşti din 1859, a avut loc Mica Unire, fiind constituită România modernă. Însă, în acea perioadă, situaţia politică în Balcani continua să fie foarte tensionată. Era suficient să apară o mică scânteie, care putea declanşa un nou val de mişcări pentru eliberarea naţională de sub dominaţia străină, indiferent sub ce formă aceasta se manifesta. Prin urmare, în orice moment, aşa-numita „chestiune orientală” putea trece într-o fază activă. Atunci se producea o nouă „criză orientală”, în care se implicau şi marile puteri, care doreau să tragă diferite foloase din aceasta.

După răscoala din Herțegovina...

În 1874, în Bosnia şi Muntenegru a fost o secetă mare. Cu toate astea, otomanii au sporit volumul impozitării populaţiei cu 25%. În vara lui 1875, în Herţegovina a izbucnit o răscoală, care s-a extins și în Bosnia. În ajutorul răsculaţilor au sosit grupuri de voluntari muntenegreni şi arme din Rusia. În Giurgiu s-a constituit Comitetul Central pentru pregătirea unei ample mişcări de eliberare naţională a bulgarilor supuşi otomanilor. În aprilie 1876, la Plovdiv, a izbucnit o răscoală, iar, în mai, un detaşament, în frunte cu Hristo Botev, a încercat să vină în ajutorul insurgenţilor de pe teritoriul României. În cele din urmă, mişcarea bulgarilor a fost reprimată. Concomitent, Serbia şi Muntenegru au creat o alianţă antiotomană.

În Serbia au fost trimise forţe ruse, inclusiv un detaşament format din bulgari din sudul Basarabiei. Dar în confruntări directe cu armata otomană, trupele sârbe au suferit eşec.

În conflictul intern al Imperiului Otoman căutau să se implice sub o formă sau alta Austria şi Rusia, cu scopul extinderii dominaţiei lor în Balcani. Ultima voia să reocupe sudul Basarabiei, pierdut în rezultatul înfrângerii ei lamentabile din Crimeea din 1853-1856. La 8 iulie 1876, la Reichstadt (Boemia), împăraţii Franz-Iosif şi Alexandru al II-lea au ajuns la un acord verbal ca Rusia să reanexeze sudul Basarabiei de la România, iar Austro-Ungaria să devină stăpână în Bosnia şi Herţegovina. Acordul a fost confirmat de Convenţia de la Budapesta din ianuarie 1877, încheiată între cele două mari puteri. Documentul nu permitea crearea unui stat mare în Balcani și se referea, mai întâi de toate, la Serbia care, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, putea ameninţa şi integritatea teritorială a Imperiului Austro-Ungar.

Rușii au cerut sprijin militar de la români

Situaţia creată era favorabilă şi pentru România, care păstra o neutralitate binevoitoare faţă de ambele părţi, însă aștepta momentul potrivit pentru obţinerea independenţei sale. La 18 iunie 1876, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a revendicat recunoaşterea de către otomani a statului român. Aceste cerințe legitime nefiind satisfăcute, guvernul român era dispus să colaboreze cu marile puteri pentru a-şi atinge scopul. Astfel, la 14 aprilie 1877, a fost încheiată convenţia româno-rusă, potrivit căreia Petersburgul se obliga să recunoască independenţa României şi să respecte integritatea ei teritorială. Iar la 9 mai, același an, România şi-a proclamat independenţa.

Folosindu-se de faptul că principalele trupe otomane se aflau în vestul Balcanilor, unde reprimau rezistenţa forţelor ostile Porţii, armata rusă a trecut Dunărea la Zimnicea şi a ocupat nordul Bulgariei. Însă, în același timp, o armată otomană în frunte cu Osman Paşa, venind din vestul Balcanilor, s-a întărit în cetatea Plevna, unde, o anumită perioadă, a ţinut în şah forţele principale ruse. Iniţial, autorităţile militare ruse nu colaborau direct cu cele române, dar după primele tentative de a cuceri Plevna, aflându-se totodată sub presiunea altei armate otomane condusă de Suleiman Paşa, care încerca să treacă Balcanii, comandamentul rus a solicitat sprijin militar de la România. Astfel, în august 1877, a fost semnat acordul româno-rus. Carol I a devenit comandantul unor operaţiuni, în care erau implicați 38 mii de ostaşi români şi 30 mii de ruşi. Atunci trupele române au cucerit reduta Griviţa nr. 1 şi au participat la asediul cetăţii. La 28 octombrie 1877, Osman Paşa a încercat fără niciun succes să iasă din încercuire. Suferind eşec în cele din urmă, acesta a fost nevoit să se predea colonelului român Mihail Cerchez. Împreună cu el, a ajuns în prizonierat și armata sa de 45 mii de ostaşi.

România nu a fost acceptată la tratativele de la San-Stefano

După capitularea lui Osman Paşa, situaţia s-a schimbat radical în favoarea armatelor ruso-române. Trupele române au cucerit Vidinul şi alte cetăţi otomane din apropierea Dunării, iar cele ruse au pătruns la sudul munţilor Balcani. Deşi România a participat activ la operaţiunile militare contra otomanilor, țarul rus nu a acceptat participarea reprezentantului român, colonelului Enache Arion, la tratativele care începuseră la San-Stefano. Prin urmare, s-a manifestat din nou comportamentul imperial al Petersburgului faţă de partenerii săi mai mici.

După o perioadă scurtă de negocieri, la 3 martie 1878, a fost încheiat Tratatul de pace de la San-Stefano, potrivit căruia România, Serbia şi Muntenegru au devenit ţări independente, iar Bulgaria – un mare principat autonom. De fapt, unele clauze ale tratatului atingeau şi interesele altor state. Rusia redobândea Dobrogea (pământ românesc, intrat în perioada preotomană în componenţa Ţării Româneşti), pe care intenţiona să o schimbe pe un alt pământ românesc, și anume sudul Basarabiei, în componenţa judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În acest mod, se încălca grav Convenţia româno-rusă din 16 aprilie 1877 cu privire la inviolabilitatea integrităţii teritoriale a României.

La San-Stefano se preconiza încheierea „crizei orientale” din 1875-1878 cu o soluţionare parţială a „chestiunii orientale” seculare. Unele state, inclusiv România, deveneau independente. Însă chestiunea independenţei şi întregirii politice a popoarelor din acest spaţiu mult pătimit continua să fie actuală. Se aşteptau noi lupte armate şi diplomatice. Chiar şi această „criză orientală” n-a putut să nu atragă atenţia marilor puteri europene, care priveau cu suspiciune sporirea influenţei Imperiului rus în Balcani, care era o regiune de interes pentru întreaga Europă.

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie,
cercetător ştiințific principal la Institutul de Istorie

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus