Timpul.md

Opinii & Editoriale 6 Februarie 2019 | 09:04

Trilogia fiordurilor

Polirom a publicat cele trei volume semnate de scriitorul islandez Jón Kalman Stefánsson: „Între cer și pământ”, „Tristețea îngerilor”și „Inima omului”.

 Din punctul meu de vedere e ciudat să se spună, ca primă caracteristică, despre această trilogie că e poetică. Aș spune mai degrabă că e o poveste uriașă, care ne prezintă o lume total diferită de a noastră. O lume care pare veche, o atmosferă de basm, trist, în care povestea celor vii se îmbină cu cea a morților (înecați sau înghețați).

Stefánsson are o sensibilitate aparte, care răzbate din mici episoade și care emoționează cititorul. Poștașul Jens care dăruiește o foaie albă unor copii săraci, iarna în care părinții nu pot rosti Tatăl nostru pentru că ar începe copiii să plângă de foame la sintagma „pâinea noastră cea de toate zilele”, băiatul (personajul principal) care își riscă viața pentru a returna o carte de poezie și multe alte situații.
Totul se țese în carte în jurul tânărului numit „băiatul”. El e personajul atipic care reușește să îi atragă și să îi intrige pe ceilalți cu și în povestea lui. Viața lui e schimbată de cei din jur, dar și a celor din jur de acțiunile lui. O simplă scrisoare trimisă de el poate schimba soarta unui om.
Scriitura e una elaborată, deloc zgârcită, care nu se sfiește să amestece ca într-un aluat dialogurile, relatările, descrierile. Toate întinse pe pagini întregi, cu o tonalitate molcomă. Probabil singurele pagini în care se simte un umor, mult mai fățiș decât cel sugerat acolo unde situația o permite, și prin asta rupt cumva de restul poveștii, e bătaia cu marinarii danezi la care participă băiatul, profesorul Gisli, proprietarul hotelului și mustăciosul Gunnar din finalul ultimului volum.

Cu siguranță vorbim de o trilogie lirică. Se știe deja că poetica de astăzi nu e neapărat plină de lirism, așa încât putem vorbi de două lucruri distincte. Pot spune că poetic e și Salinger, deși nu e liric. Pe când la Stefánsson întâlnim un lirism bogat, menit să brodeze și să parfumeze o poveste dintr-un secol trecut, într-un limbaj (bănuiesc) apropiat de acele timpuri.

Mi-au plăcut foarte mult cele aproape o mie de pagini, deși mi s-a părut ușor nefiresc cum în finalul poveștii toate lucrurile se așază ca într-un puzzle și toate personajele își găsesc rostul. Am convingerea că în viață lucrurile nu se întâmplă chiar așa. Iar siguranța cu care Stefánsson rezolvă problemele personajelor mă trimite mai mult la cinematografie decât la literatură.

Paginile despre forța cuvântului și a poeziei au fost iarăși în contrast cu preferințele mele, fiindcă în mod normal prefer să simt forța cuvântului decât să îmi însușesc teorii, însă tocmai aici apare calitatea scriitorului islandez, pentru că lui nu îi lipsesc deloc forța cuvântului, harul povestitorului, poezia vieților grele la câteva grade minus și – mai ales – capacitatea de a construi o poveste uriașă într-o manieră proprie și captivantă.

O trilogie de citit și păstrat în bibliotecă și un scriitor cu siguranță deosebit.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus