Timpul.md

Editorial 27 Decembrie 2015 | 09:30

Turcia de la kemalism la otomanism

 Motto: „În patru secole, turcii păgâni nu au putut săvârşi, în Moldova şi Valahia, atâtea mişelii, câte au făcut pravoslavnicii ruşi în Basarabia, timp de 106 ani. Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruşii nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră etnică”. I. Pelivan

Trec în fiecare zi, în drum spre Universitatea de Stat, pe lângă viitorul sediu al Ambasadei Turciei de pe strada Mateevici. Impresionantă construcție, probabil cea mai modernă din câte s-au făcut vreodată în R. Moldova. Un amestec de marmoră, granit, sticlă și plastic, care fură ochiul de fiecare dată. Dincolo însă de aceste aspecte, captează grandoarea acestei clădiri, pe măsura ambițiilor unei țări într-un profund proces de transformare, dar și prin prisma unui trecut istoric măreț de altădată, care parcă reînvie în imaginarul politic turc, dominant cândva pe aceste pământuri. Rivalizează parcă cu sediul Federației Ruse, care stă înfiptă ca o fortăreață în mijlocul Chișinăului, fără să ne lase să uităm cine a fost (dar poate mai este) stăpân pe-aci. Două viziuni diferite asupra spațiului, a două puteri, care în timpurile de altădată au exercitat putere și dominație asupra teritoriului actual al R. Moldova, dar care prin inerția unei porniri genetice imperiale caută în continuare să proiecteze influență asupra fostei colonii.

Aparent gratuită comparație, dacă evenimentele recente de pe arena internațională n-ar fi scos la iveală existența unei continuități a rivalității istorice dintre cele două puteri, iar lecțiile de istorie nu ne-ar arăta persistența unor războaie și bătălii permanente între ruși și turci de-a lungul secolelor, mai ales că unele ne-au vizat pe noi în mod direct. Ancorate într-un pretins testament al împăratului Petru cel Mare, care căuta ieșire spre mările calde prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, într-o viziune ortodoxă a mitului celei de-a Treia Romă, care cerea eliberarea Constantinopolului de necredincioși, dar și ghidate de ideile panslavismului, ce urma să-i aducă pe toți slavii, dar mai ales pe cei din sud, sub un singur sceptru imperial rus, ambițiile Rusiei de imperiu și mare putere s-au ciocnit invariabil începând cu secolul al XVIII-lea de Imperiul Otoman, devenit de curând „omul bolnav al Europei”.

Ambele puteri au suferit de atunci schimbări profunde, comparabile și distinse, dar în același timp asemănătoare. În timpul și după Primul Război Mondial, dar mai ales după al Doilea Război Mondial, Rusia imperială a devenit Uniunea Sovietică, a doua supraputere mondială, care a pus începuturile unei statalități bazate pe o încrengătură între dominația ideologiei marxist-leniniste și a unui partid comunist unic, a omniprezenței poliției secrete și a instrumentelor de teroare, dar și a complexului militar-industrial, un amalgam care dădea statului sovietic o viziune de politică globală prin excelență. La rândul său, Imperiul Otoman devenea după Primul Război Mondial republică, care sub îndrumarea lui Mustafa Kemal Ataturk realiza o trecere spectaculoasă de la un imperiu de tip oriental la un tip de guvernare democratic cu față europeană, mai ales după al Doilea Război Mondial. În ambele cazuri au existat doi lideri fondatori ai transformării, Lenin și Ataturk, care au pus fundamentele a două ideologii formatoare ale noilor statalități, leninismul și kemalismul.

Dacă primul ne este cunoscut, mulți dintre noi mâncându-l cu pâine ani de zile, dar poate toată viața, atunci kemalismul probabil ar trebui explicat. Kemalismul este rezultatul și o dovadă a relației îndelungate dintre Imperiul Otoman și lumea occidentală, care a supus o hoardă asiatică barbară în timpul unor efecte de modernizare și europenizare, care a transformat-o într-o punte de legătură între Orient și Occident, în care persistă elemente indiscutabile ale civilizației occidentale, dar care lasă totuși Turcia puternic ancorată în realitățile asiatice. În același timp, kemalismul a însemnat laicizarea unei societăți musulmane, o primă dovadă de secularizare a religiei lui Allah, de înstrăinare a acesteia de deciziile politice în stat. În plus, kemalismul a însemnat o primă experiență de democratizare a lumii musulmane, Turcia fiind primul stat islamic care a îmbrățișat trăsăturile democrației parlamentare de model european și a încercat implementarea sa în practică. În cele din urmă, kemalismul a garantat Turciei așezarea în spațiul politic și de securitate euro-atlantic, mai întâi prin aderarea la NATO în 1952, iar apoi prin începerea unui proces îndelungat și deloc ușor de aderare la Uniunea Europeană.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a influențat profund contextul mondial, dar mai ales cel regional, oferind Turciei posibilitatea unei redimensionări a politicii sale externe. În primul rând, Turcia s-a transformat într-un punct de atracție economică pentru majoritatea fostelor state sovietice, lucru pe care noi de asemenea l-am resimțit în anii 1990, când mărfurile turcești inundau piețele noastre, așa cum ele acum sunt inundate de mărfuri chineze. În același timp, pe fundalul slăbiciunii ruse, Turcia a putut ridica capul spre Caucaz, o zonă unde de secole au existat interese otomane și de secole conflictuale cu cele ruse. În mod special acest interes era legat de Azerbaidjan, o republică sovietică cu populație explicit turcă, unde la fel ca și la noi a existat un puternic curent de unire cu Turcia. Factorii de decizie de la Ankara și Istanbul nu și-au ascuns ambițiile nici față de republicile central-asiatice, în majoritate de sorginte turcice, pe care le vedea ținta unor aspirații de pan-turcism. În colaborare cu poziționarea sa istorică între Est și Vest, cu acces și control asupra Mărilor Negre și Mediteraneene, cu locul său strategic în angrenajul de securitate sudic al NATO, Turcia a ajuns în condițiile perioadei post-Război Rece un mare actor politic regional și o putere cu ambiții în regiune.

Ascensiunea lui Putin și revenirea Rusiei în politica regională și globală a încurcat ițele politicii turcești. În primul rând, Federația Rusă a luat partea Armeniei în conflictul din Nagorno-Karabah, echilibrând balanța unei alianțe disproporționate dintre Azerbaidjan și Turcia împotriva Erevanului. În al doilea rând, războiul Rusiei împotriva Georgiei din 2008 a tăiat și mai mult din elanul politicilor turcești în regiunea Caucazului. Iar la pachet cu măsurile de înlăturare a oricăror forme de opoziție față de Rusia în fostele republici sovietice din Asia Centrală, aceste acțiuni ale Moscovei închideau pentru o perioadă accesul Turciei spre fostul spațiu sovietic. Mai mult decât atât, războiul din Ucraina și anexarea Crimeii au sporit și mai mult influența Rusiei asupra regiunii, dar în mod special asupra regiunii Mării Negre, care în mod automat, prin anexarea Crimeii și bazei de la Sevastopol obținea dominație quasi-totală asupra ei. Un lucru deloc îmbucurător pentru Turcia, care în perioada Războiului Rece a făcut față cu greu senzației de Marea Neagră - „lac rusesc” și pe care se pare că acum o are de înfruntat și mai mult.

Dar ce a încurcat lucrurile definitiv pentru Turcia este problema siriană și implicațiile Rusiei în acest conflict. Pe de o parte, războiul din Siria a creat pentru Turcia o situație fără precedent în materie de refugiați, care în majoritatea lor s-au regăsit pe teritoriul său. Adică o masă de milioane de oameni, cărora statul turc le face cu greu față, ceea ce a implicat suportul Uniunii Europene și a ridicat problema relațiilor dintre Turcia și comunitatea europeană la alt nivel. Acum tot mai des se vorbește de resetarea negocierilor privind aderarea Turciei la UE, iar ceea ce cândva părea a fi iluzoriu, pare acum să aibă deja previzibilitate. Pe de altă parte, Rusia susține guvernul Alawit al președintelui Assad, pe când Turcia opoziția predominant sunită, montată împotriva acestuia. Prin urmare, cele două puteri au agende diferite în Siria, iar doborârea avionului rus deasupra Turciei nu este deloc întâmplătoare. Ea are explicație în existența unei rivalități mai vechi, istorice, care s-a acutizat pe fundalul unor probleme grave de actualitate, legate de evoluția contextului regional și de rivalitatea celor două puteri. În cele din urmă, kurzii din Siria la fel ca și cei din Irak, dar și cei din Turcia, poartă război pentru propria cauză, de creare a statului Kurdistan, ceea ce explică resentimentele Turciei față de susținerea acestor grupări din partea Rusiei. Paradoxal că acest activism al kurzilor în Siria și Irak are loc pe fundalul unei activizări a Mișcării Muncitorești kurde din Turcia, care la ora actuală face față cu greu nu numai problemei separatismului kurd.

Era firesc ca în fața unui Putin al Rusiei să apară un Erdogan al Turciei. Așa cum pe timpuri țarilor ruși li se opuneau sultanii otomani. Pentru mine este mai ușor acum să explic acest lucru, din moment ce majoritatea cetățenilor noștri se regăsesc cu sufletul la gură în fața micilor ecrane la serialul turc „Secolul de Aur”, care prezintă istoria lui Suleiman Magnificul, cel care a dat grandoare Imperiului Otoman. Pentru că Erdogan, prin felul cum acționează, împinge Turcia dincolo de limitele kemalismului, proiectând o dimensiune de otomanism, așa cum altădată, timp de secole, au făcut strămoșii săi. La fel cum de secole au făcut și țarii ruși, strămoșii lui Putin. Prin urmare, linia de confruntare dintre Occident și Rusia, capătă și o conotație ruso-turcă, variațiune văzută în același context de rivalitate istorică, constatat de-a lungul secolelor, în care Franța și Marea Britanie, iar mai recent SUA și Germania, vor susține invariabil Turcia, așa cum au făcut și mai înainte.

Ce contează pentru noi, este să vedem ce putem obține din acest conflict și unde ne poziționăm, pentru că Turcia este actualmente de partea luminoasă a lunii. Iar prezența sa în R. Moldova trebuie și poate fi văzută în termenii unei contracarări a poziției ruse, prin atragerea de investiții și implicări în modernizare, dar în mod special prin influențarea minorității găgăuze, care se vede încă parte a lumii ruse.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus