Monseniorul Vladimir Ghika (n. la Constantinopol, în 1873, mort la Jilava, în 1954) a fost os domnesc, din familia Ghiculeştilor, care a domnit în Moldova şi Valahia, între secolele 17 şi 19. S-a format în Franţa, într-o varietate de domenii, începând cu Dreptul, dar şi la Roma, unde a studiat Filosofia şi Teologia la un prestigios colegiu dominican. O vreme, a practicat apostolatul laic, îmbinând slujirea săracilor şi a bolnavilor cu frecventarea protipendadei europene. Ulterior, a fost hirotonit preot catolic, primind încuviinţarea de a sluji după ritualul grec-ortodox.
Viaţa sa dăruită lui Hristos l-a condus prin locuri distante sau exotice, de la Tokyo, Sidney şi Buenos Aires, până în Congo: un prinţ al Bisericii, în sandale de călugăr rătăcitor. Cultivat, nobil şi poliglot, Monseniorul Ghika a fost şi un soldat al Domnului plin de curaj misionar şi simţ al jerfei personale. Aceste daruri l-au îmboldit să revină în România, în 1939, trecând alături de cei mai nevoiaşi dintre compatrioţii săi atât prin drama celui de-al II-lea Război Mondial, cât şi prin haoticii ani ai instaurării regimului bolşevic în ţara noastră.
Ar fi putut să plece din România, fiind chiar invitat să o facă. A rămas însă la Bucureşti, ştiind fireşte că îşi riscă astfel libertatea şi chiar viaţa. Tocmai pentru că, având de ales, a optat pentru calea îngustă a martiriului, el merită, astăzi, statutul de Fericit. Cât de ticălos a fost regimul comunist dacă a putut întemniţa, după o sinistră parodie judiciară, un venerabil octogenar, nu mai trebuie spus: o asemenea abjecţie scandalizează orice om normal.
Prin tribulaţii similare au trecut şi alte personalităţi ale Bisericii, de la medicul şi poetul Vasile Voiculescu şi părintele Arsenie Boca, pînă la marele dascăl de teologie Teodor M. Popescu. Cazurile lor, la care se adaugă moartea martirică a liderilor politici autori ai Marii Uniri, dar şi zecile de mii de studenţi, ţărani, intelectuali sau antreprenori asupriţi sub prigoana stalinistă, reprezintă un patrimoniu de suferinţă în faţa căruia avem două obligaţii morale: aceea de a nu uita şi aceea de cere dreptate, măcar la nivelul istoriei scrise.
Sâmbăta ce vine va fi însă o zi a bucuriei. Nu doar pentru catolicii din România, ci şi pentru majoritatea credincioşilor ortodocşi. Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika este o veste bună pentru noi toţi, mai ales în aceşti ani de dificultăţi şi sminteli, în care avem nevoie de încredere în virtuţile naţionale.
Ca fost ambasador al României la Vatican, mă voi simţi onorat să particip la un asemenea eveniment memorabil. Simt că ziua de 31 august 2013 va fi o binecuvântare pentru toată societatea noastră şi sper ca Biserica Ortodoxă Română să deschidă de asemenea cauze de canonizare pentru sfinţii din închisorile comuniste. Alte neamuri drept credincioase au făcut-o deja…
Sursa Revista 22.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
